Pr. Visarion, un străjer al Ortodoxiei la Jula – Interviu cu ieromonahul Visarion Tuderici, secretarul eparhial al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria

Ieromonahul Visarion este originar din România, judeţul Bihor. Părintele Visarion dorea din copilărie să slujească lui Hristos. Mai întâi se refugiază la Mănăstirea Izbuc pentru a se călugări, însă auzind părinţii de el unde este îl aduc acasă. Dar la vârsta de 19 ani, după ce terminase liceul, călăuzit de pronia lui Dumnezeu, se retrage la mănăstire şi se stabileşte la Schitul Huta, judeţul Bihor. La Huta, undeva pe o creastă a munţilor Codru-Moma, departe de orice altă aşezare omenească, într-un mic schit, părintele Visarion a trăit opt ani şi jumătate. Aici a fost foarte iubit de credincioşii din Bihor, mulţi dintre ei îl caută şi în prezent, vin până la Jula să-i ceară sfaturile. În toamna anului 2011, ieromonahul Visarion Tuderici şi-a luat rămas bun de la fraţii duhovniceşti de la Huta, fiind transferat la Episcopia Ortodoxă de Jula.

– De origine sunt orădean, dar copilăria mi-am petrecut-o la Husasău de Tinca, acolo aveam bunica din partea tatălui şi până să merg la şcoală aş putea spune că am crescut la bunica, iar vacanţele mi le petreceam tot acolo. Venind dintr-o regiune apropiată de graniţă mi-a fost mai uşor să mă adaptez aici. Am fost foarte uimit, când la începutul venirii mele în Ungaria am mers între micherecheni şi am băgat de seamă că vorbesc exact ca şi în sat la bunica mea.


Am fost înconjurat de credincioşie şi hărnicie
– Părinte, care este prima dumneavoastră amintire mai puternică legată de credinţa în Dumnezeu şi cum aţi luat decizia de a urma calea lui Hristos. A fost o decizie de moment sau aţi avut o chemare mai profundă pentru călugărie?
– Pot să spun că bunica mi-a sădit în suflet dragostea de Dumnezeu şi de biserică, petrecându-mi foarte mult timp la ea la ţară. Nu pot să zic că am avut o copilărie mai deosebită, dar am avut o copilărie fericită fiind înconjurat de credincioşia şi hărnicia bunicii mele pe de o parte, iar pe de altă parte de dragostea şi jertfelnicia părinţilor. Ceva deosebit nu a fost în copilăria mea, doar atât că primul impuls mai puternic spre cele duhovniceşti a fost chemarea spre viaţa monahală, acest lucru mi s-a întâmplat la sfârşitul clasei a opta. Aveam 14 ani şi, pur şi simplu, aşa din senin mi-a venit o dorinţă puternică, arzătoare, nu ştiu cum aş putea să o descriu, pentru că de regulă simţămintele nu se pot descrie în cuvinte, pentru că le simţim şi nu le vorbim. A fost ca un foc care ardea înlăuntrul meu şi nu-mi dădea pace. Voiam să dau la seminar să mă fac preot, dar la călugărie nu m-am gândit şi, dintr-o dată, era în ajunul tezei de matematică din trimestrul al treilea, m-a fulgerat această dorinţă, cum am zis, ca un foc. Când am văzut că zile la rând nu slăbea în intensitate, ci parcă tot mai puternică era i-am spus şi mamei despre această dorinţă. Mama, ca orice mamă, cred, care doreşte să-şi vadă copilul lângă ea tot timpul s-a împotrivit şi mi-a zis să încerc să nu mă mai gândesc la acest lucru. Şi totuşi, acel foc nu se stingea şi parcă era din ce în ce tot mai puternic. Eram în stare să fac orice ca să ajung la mănăstire. Şi chiar am făcut orice în mintea mea de adolescent din vremea aceea, în sensul că într-o noapte am fugit la Mănăstirea Izbuc, fără să spun familiei. Deja eram anul întâi la seminar şi, într-o noapte, cu un coleg de clasă ne-am gândit să lăsăm totul şi să fugim la mănăstire. Era în luna februarie, era zăpadă şi frig. După ce s-a întunecat, am fugit de la şcoală de la Oradea la Beiuş şi de acolo am mers tot cu ocazii şi ultima porţiune a drumului pe jos şi am ajuns la Izbuc în toiul nopţii. Nu am stat aici doar două zile căci au aflat părinţii noştri şi au venit după noi şi ne-au luat acasă. După aceea, dorinţa de a merge la mănăstire a persistat ceva timp, după aceea încet, încet am văzut că s-a stins şi am rămas la gândul că o să mă fac preot de mir, dar în anul patru de seminar, citind viaţa Sfântului Iacob Românul, acel foc lăuntric s-a aprins din nou, tot aşa de brusc şi tot aşa din senin ca şi prima dată. Dar a fost mai puternic şi pot să spun că de atunci nu m-a lăsat nici până astăzi. În acel moment am decis categoric că eu voi merge la mănăstire, iar după ce am terminat seminarul nu am mai aşteptat. După bacalaureat am mai stat o săptămână după care m-am dus la mănăstire.

Mi-am zis: „asta-i casa mea”
– Părinţii v-au acceptat până la urmă decizia?
– Mama nici nu voia să audă ca eu să mă călugăresc, dar Dumnezeu a lucrat în aşa fel că atunci când am venit definitiv la mănăstire, chiar ea, mama a fost cea care m-a adus cu maşina şi m-a lăsat acolo. Dar după ce m-am dus în casă să-mi las lucrurile şi mama se pregătea să plece, am petrecut-o până în pragul casei, iar după ce a urcat în maşina care era parcată la aproximativ 20 de metri de mănăstire, hohotele ei de plâns se auzeau până departe şi doar după ce s-a mai liniştit puţin a pornit maşina şi a plecat. De data aceasta am ales Schitul Huta, tot în zona Beiuşului, un schit mai retras. Când am mers eu acolo nici drum nu era până la mănăstire, se trecea cu maşina prin pârâu şi când erau ploi nu puteai ajunge decât cu tractorul. Ce m-a atras acolo foarte mult a fost simplitatea locului. Faptul că mănăstirea era înconjurată din toate părţile de pădure. Cel mai apropiat sat era la vreo 20 de km de mănăstire, nu aveam curent electric acolo, apa o luam din râu şi chiar simplitatea aceea m-a atras şi simplitatea şi duhovnicia şi cuminţenia şi aşezarea părinţilor pe care i-am găsit acolo. Astea m-au atras şi am zis: „asta-i casa mea”. Şi asta am şi simţit, că acolo eram mai acasă decât la Oradea sau decât acasă la Husasău, unde am copilărit. Am stat acolo din anul 2003 timp de opt ani şi jumătate, şi după aceea am venit la Jula.
– În cei opt ani şi jumătate nu v-aţi gândit să vă întoarceţi acasă niciodată?
– Nu m-am gândit să mă întorc acasă niciodată, ci doar trăiam cu o oarecare nelinişte că oarecând, cândva, va trebui să părăsesc Huta şi gândul acesta mă neliniştea enorm. Dar dacă Dumnezeu a decis acest lucru, m-am supus şi am acceptat.



Nu locul ne mântuie…

– După ce v-aţi găsit liniştea sufletească în mănăstirea din dumbrăvioară, ce a însemnat pentru dumneavoastră această schimbare, de a părăsi acel loc şi a veni la Jula, unde totul este diferit?
– La început nu mi-a fost uşor, pentru că, aşa cum am zis, acolo am stat în pădure cu animalele şi, mai ales în ultima perioadă, eram doar trei vieţuitori la Huta. Stăteam cu animalele, era linişte, noaptea admiram cerul înstelat şi ascultam susurul râului ce curgea pe lângă bisericuţă, dimineaţa ascultam cântecele tuturor păsărilor, concertul lor minunat. Şi am ajuns aici în oraş, nu printre animale ci printre oameni. Uşor nu mi-a fost, dar această schimbare m-a ajutat să înţeleg că nu locul ne mântuie şi nu locul ne dă pace, pentru că, vedeţi, Adam l-a pierdut pe Dumnezeu în Rai prin neascultare şi l-a găsit în Iad, atunci când Hristos, după răstignire, s-a pogorât în Iad să scoată sufletele de acolo. Or, lucrul acesta l-am înţeles abia după ce am venit aici. Liniştea o avem în noi şi nu depinde neapărat de ceea ce este în jurul nostru. Şi încet, încet, slavă lui Dumnezeu m-am aşezat. Preasfinţitul Părinte Episcop Siluan m-a ajutat mult la asta, şi e bine…
– Aveţi evlavie la vreun sfânt anume?
– După Maica Domnului, cel mai drag îmi este Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiscopul Crimeei şi nu pot spune că eu l-am ales pe el, ci el m-a ales pe mine. Sfântul Luca a fost aproape contemporan cu noi, a murit la 11 iunie 1961. Mai întâi, el a fost căsătorit, avea şi copii, a fost medic chirurg în Rusia, a fost om de ştiinţă, a scris nenumărate tratate de medicină, iar după moartea soţiei s-a călugărit şi mai târziu a devenit episcop. A pătimit mult din partea comuniştilor, a fost deportat şi prin Siberia şi în alte părţi, dintr-un loc în altul, ca să nu apuce să se obişnuiască şi chiar şi la înmormântarea lui comuniştii s-au opus. Dar nu au avut prea mari şanse, pentru că evlavia poporului le-a doborât toate uneltirile.

Nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă nu ne iubim semenii
– Părinte, ce le-aţi recomanda credincioşilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?
– Ca să sporim în viaţa duhovnicească mai întâi cred că avem nevoie de dragoste atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de semeni, pentru că fără dragoste nu putem spori. Şi mai există un aspect, şi anume, nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă nu ne iubim semenii, pentru că dragostea pentru Dumnezeu trece prin dragostea faţă de aproapele nostru. Şi Hristos zice: „întru cât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei prea mici, mie mi-aţi făcut”. Iar Evanghelistul Ioan scrie că „cine spune că pe Dumnezeu îl iubesc sau îl urăsc, acela e un mincinos”, pentru că oare cum poţi spune că pe Dumnezeu, pe care nu-l vezi, îl iubeşti şi pe fratele tău, pe care îl vezi, nu-l iubeşti. Noi iubim dacă suntem iubiţi şi nu iubim dacă nu suntem iubiţi. În plus, eu te iubesc aşa cum înţeleg eu, tu mă iubeşti aşa cum înţelegi tu, ori asta nu e dragoste. Cred că vom şti să iubim cu adevărat atunci când iubirea noastră nu va fi condiţionată de răspunsul celor pe care-i iubim. Aşa iubeşte Dumnezeu. A iubi înseamnă a te dărui, a te jertfi şi nu a pretinde iubire sau jertfă. E o lecţie greu de învăţat şi tocmai de aceea viaţa omului nu durează un an sau doi ani, sau cinci ani… Părintele Stăniloaie ne spunea că timpul este intervalul dăruit de Dumnezeu omului pentru a-i răspunde la iubire. Şi dacă ne uităm în jurul nostru vedem puţină dragoste şi poate, dacă ne uităm înlăutrul nostru găsim la fel de puţină dragoste, dragoste pe care suntem datori să o înmulţim aşa cum ţăranul înmulţeşte recolta…



Liturghia nu e o piesă de teatru ce se joacă în fiecare duminică dimineaţa!
– Fiindcă sunteţi aici în Ungaria de ceva timp, aţi reuşit să cunoaşteţi comunitatea românească şi oamenii de aici. Ce credeţi că ar trebui să facem să-i atragem pe credincioşi la biserică?
– Făcând o comparaţie cu România, oamenii de aici parcă sunt mai occidentalizaţi. Şi ca să-i atragem pe oameni la biserică, în primul rând cred că ar trebui ca noi, cei care încă mai mergem la biserică, să-l propovăduim pe Hristos şi prin pilda vieţii noastre, prin viaţa noastră şi nu numai prin cuvinte. Sfântul Serafim de Sarov spunea la un moment dat: „dobândeşte pacea şi multe suflete în jurul tău se vor mântui”, pentru că şi sufletele acelea se vor împărtăşi din pacea ta. La fel ca atunci, când stăm lângă un om care e nervos, ne agităm şi noi, este o stare care se transmite, asta se întâmplă şi când stăm lângă un om plin de pace, ne umplem de pacea şi de bucuria lui. Şi mai trebuie să înţelegem că Liturghia nu e o piesă de teatru ce se joacă în fiecare duminică dimineaţa! Liturghia este locul meu de întâlnire cu Hristos, de-acolo îmi iau puterea şi viaţa. Pentru că altfel suntem nişte morţi vii. La Liturghie, acelaşi Hristos care s-a născut în peştera Bethleemului, acelaşi Hristos care a vindecat bolnavii, a înviat morţii sau a înviat cu slavă şi s-a înălţat la ceruri, acelaşi Hristos la Liturghie vine şi se întâlneşte cu mine, omul. Şi nu pentru că el are nevoie de întâlnirea cu mine, ci pentru că eu am nevoie de întâlnirea cu el. Şi vine cum am spus, ca să-mi dea mie viaţă din viaţa Lui, ca să-mi dea bucurie din bucuria Lui, ca eu să prind putere din împărtăşirea cu El şi să-mi împărtăşească pace din pacea Lui.
– Ce credeţi, părinte Visarion, că ne poate scoate din această apăsare care este în jurul nostru?
– Cred că Dumnezeu o poate face direct, dar nu o face pentru că îl iubeşte atât de mult pe om încât îi respectă libertatea. Hristos zice: „Iată stau la uşă şi bat. De voieşte cineva să-mi deschidă voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine.” Dar dacă nu-i deschidem uşa lui Hristos el tot stă la uşă şi bate aşteptând. Dumnezeu nu ne-a făcut nişte roboţei programaţi, ca la data sau la ora cutare toţi să ne trezim din amorţeală şi să înviorăm şi să înflorim şi să ne punem toţi odată la rugăciune, la post sau la alte fapte bune. Vedeţi că ceea ce e în jurul nostru ne fură, ne amorţeşte, ne simţim tot mai obosiţi şi tot mai amorţiţi şi uităm de cele duhovniceşti. Şi aici ne izbim de un paradox teribil. Avem atâta aparatură care să ne înlesnească lucrul, de aceea ar trebui să fim mai odihniţi, mai liniştiţi şi să avem mai mult timp că ne fac maşinăriile lucrul. Dar nu este aşa. Noi parcă suntem mai obosiţi, moleşiţi şi mai stresaţi. Şi vedeţi, bunicii noştri nu erau aşa, nu aveau atâtea înlesniri şi totuşi aveau vreme să-şi facă şi lucrul, aveau vreme să meargă şi duminica şi în sărbători la biserică, aveau vreme să mai citească şi din Scriptură dimineaţa şi seara. Cu toate astea, nu erau atât de amorţiţi şi de stresaţi cum suntem noi acuma.

Şi eu am de învăţat de la copii– De când sunteţi aici în Ungaria ţineţi ore de religie cu copilaşii de la şcoala generală din Micherechi. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest lucru?
– La început, când Preasfinţitul Episcop Siluan m-a trimis să predau religie la Micherechi, am primit cuvântul cu oarecare reţinere pentru că nu am mai predat niciodată. Mă gândeam cum o să fie, mă năpădeau atunci tot felul de gânduri şi idei. Dar intrând în contact cu copiii am observat că şi eu am de învăţat de la ei şi nu puţin, gingăşia, spontaneitatea, nevinovăţia copilărească, toate acesta care, pe parcursul maturizării, încet, încet le pierdem şi atunci când intrăm în contact cu ele ne amintim că şi noi am fost cândva aşa. Şi ce bine ne era atunci, şi parcă mai uşor. Asta mi-a plăcut foarte mult, că am învăţat şi de aici câte ceva.
– Ce este mai uşor, să vă ocupaţi de copii sau de adulţi?
– Nu ştiu dacă-i mai uşor sau mai greu, dar e frumos. Să lucrezi cu oamenii, să te dăruieşti oamenilor, să-i mângâi, să-i îmbărbătezi sau când vor să o ia la fugă într-o direcţie greşită să le mai pui câte-o piedică spre binele lor, este un lucru minunat. Cred că pentru asta a lăsat Dumnezeu preoţii.
– Din punct de vedere duhovnicesc, cum vedeţi viitorul acestei comunităţi?
– Viitorul duhovnicesc al românilor din Ungaria eu îl văd cu ochi optimişti pentru că, de când am venit aici, am cunoscut tineri care-l caută pe Hristos şi nu-i o căutare superficială, ci o căutare adâncă şi asta mă bucură că această comunitate va avea şi un viitor. Bineînţeles sunt şi neajunsurile care sunt, dar cu ajutorul lui Dumnezeu cred că vom putea trece peste toate.



Prin faptele noastre îmbogăţim sau sărăcim valoarea poporului român
– Dacă ar fi să le adresaţi un sfat, un cuvânt tinerilor, ce le-aţi spune?
– Acelaşi cuvânt pe care mi-l adresez şi mie. Să nu-l uităm pe Dumnezeu, să nu ne uităm neamul, tradiţiile şi limba. Vedeţi, neamul nostru românesc a dat nenumăraţi sfinţi, mucenici din primele veacuri creştine, după aceea mai târziu mucenici din perioada comunistă. A dat mulţi sfinţi episcopi, călugări şi călugăriţe, copii, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, domnitori şi oameni de rând, toţi aceştia stau înaintea tronului lui Hristos şi dau mărturie despre neamul nostru. Ei reprezintă valoarea poporului român în veşnicie, de aceea pomenirea lor va rămâne din neam în neam. Astăzi, însă, este rândul nostru să arătăm ce valoare avem ca naţie. Noi suntem cei care prin faptele noastre îmbogăţim sau sărăcim valoarea poporului român în veşnicie. Exemple de credinţă, demnitate şi curaj avem, mai trebuie doar urmate conştienţi, fiindcă valoarea generaţiei de azi va fi cântărită de generaţia ce vine după noi.
– Dacă ar fi să alegeţi între acea mănăstire din dumbrăvioara de la Huta şi Ungaria, ce aţi spune?
– Este o întrebare grea şi nu cred că vreau să aleg. Singurul lucru pe care l-am ales a fost poieniţa de la Huta, mănăstirea în care am intrat şi, din momentul acela, nu am mai ales nimic. Pentru că un călugăr nu mai face voia lui. Este unul dintre cele trei voturi pe care le depune când se călugăreşte. De aceea spun că nu vreau să aleg nimic, ci vreau să-l las pe Dumnezeu să aleagă ce ştie el că e de folos atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi.
A. Butar

Comentarii

  1. MINUNAT, UN INTERVIU CARE TE INALTA LA DUMNEZEU -FELICITARI

    RăspundețiȘtergere
  2. L-am cunoscut de curând pe părintele Visarion,un om atât de bun,de blajin,un sfânt in biserica din Jula

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu