Iată că totuşi se poate!, am putea exclama cu satisfacţie în urma
cunoaşterii celor mai noi rezultate de la grădiniţa şi şcoala românească din
Bătania: aici copiii vorbesc frumos şi cu plăcere româneşte!!! După ani buni,
chiar decenii, de eşecuri şi nereuşite, când ne-am tot plâns (mai mult de
milă), că la aşa-zisele noastre şcoli „româneşti” nu se mai poate preda limba
română cu succes, motivele fiind multiple (copiii nu mai sunt cum au fost pe
vremuri, ei nu mai aduc din familie vorba românească, nici părinţii nu mai ţin
să vorbească limba bunicilor lor, şi nici nu are prea mult rost să-i chinuim pe
copii cu româna când e mult mai util să ştie engleza sau germana etc. etc.), acum
ni se demonstrează că totuşi se poate. Reţeta succesului de la instituţia de
învăţământ ce poartă numele poetului şi regizorului român Lucian Magdu pare să
fie una simplă: ai nevoie neapărat de pedagogi bine pregătiţi şi devotaţi, care
să colaboreze permanent şi în strânsă legătură cu părinţii, deoarece
ingredientul cel mai important – copilul – este la fel peste tot, el vrea să
cunoască lumea şi vrea să imite persoana pe care o îndrăgeşte, fie aceasta
mama, educatoarea sau învăţătoarea. Şi dacă există toate aceste „ingrediente”,
bucătarul-şef, adică directorul, cu o strategie bună şi multă consecvenţă,
poate obţine rezultate frumoase, încurajatoare şi care să fie un exemplu de
urmat şi pentru alţii.
S-a accentuat şi la conferinţa de săptămâna trecută de la Bătania cât este
de importantă persoana pedagogului, cheia soluţiei în problema învăţării limbii
române la şcolile şi grădiniţele de naţionalitate română. Construcţia se face
întotdeauna de jos în sus. Degeaba dă vina facultatea pe liceu, liceul pe
şcoala generală, şcoala pe grădiniţă, iar grădiniţa pe părinţi, iată că la
Bătania se vede clar că printr-o strânsă colaborare, construind cunoştinţele
copilului de jos în sus, se pot obţine rezultate satisfăcătoare.
Există în lume nenumărate exemple care
demostrează cât este de importantă persoana profesorului în formarea viitorului
unui copil. În unele cazuri, rolul pedagogului este chiar mai important decât
cel al părinţilor. Este cunoscut cazul scriitorului francez Albert Camus, care
după ce a obţinut Premiul Nobel pentru Literatură, i-a mulţumit profesorului
său, Louis Germain, într-o scrisoare: „Am primit un premiu mult prea măreț,
un premiu pe care nici nu l-am căutat, nici nu l-am solicitat. Dar când am
auzit vestea, primul meu gând, după mama, a fost la dumneata. Fără dumneata,
fără mâna plină de afecțiune pe care ai întins-o copilului mărunt și sărman ce
eram, fără învățăturile și exemplul dumitale, nimic din toate astea nu s-ar fi
întâmplat. Nu pun mare preț pe premiul acesta. Dar cel puțin îmi oferă șansa de
a-ți spune ce ai însemnat și ce însemni încă pentru mine, și să te asigur că
toate eforturile dumitale, munca dumitale și generozitatea cu care i te-ai
dedicat trup și suflet, toate acestea sunt încă vii într-unul dintre micii
dumitale școlari care, în ciuda trecerii timpului, nu a încetat să fie elevul
dumitale recunoscător. Te îmbrățișez din toată inima mea. Albert Camus”
Din răspunsul profesorului
Germain, extragem doar partea care trebuie să fie valabilă pentru toţi
pedagogii de ieri, de azi şi de mâine. „De-a lungul carierei mele, cred că am
respectat ce e mai sacru într-un copil: dreptul de a-și căuta propriul adevăr.
V-am iubit pe toți și cred că am făcut tot ce mi-a stat în putință să nu-mi
manifest ideile mele prea apăsătoare pentru mințile voastre tinere… Cu afecțiune,
Louis Germain”
Eva Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu