O decizie cu urmări mai grave decât pare

Îmi exprim pe această cale consternarea şi dezacordul în faţa deciziei luate de actuala conducere a radio-televiziunii ungare, de a reduce numărul jurnaliştilor români din Ungaria cu două persoane.
Comunitatea românească din Ungaria beneficiază de puţine instituţii viabile şi eficiente. De decenii, o aşa-numită autonomie culturală, greşit înţeleasă şi inadecvat aplicată, a adus această minoritate naţională istorică în imposibilitatea de a-şi redresa sistemul valoric, de a se dezvolta, de a deveni competitivă şi de a se adapta secolului în care trăim. Redacţiile de radio şi televiziune în limba română din Seghedin, fiecare cu câte trei angajaţi (până săptămâna trecută), au constituit încă de la bun început, adevărate ateliere şi baze de formare şi de susţinere a coeziunii de limbă şi cultură a românilor din Ungaria. Cei şase reporteri din redacţiile româneşti, la fel ca şi cei câţiva înaintaşi ai lor, au reprezentat, în răstimpul din urmă, nu numai o parte valoroasă a elitei acestei mici comunităţi, ci şi modele de comportament în păstrarea sentimentului identitar, al prestigiului limbii, al unităţii între românii răsfiraţi prin diferitele colţuri ale Ungariei.

Nu multe branduri cultural-identitare îşi poate permite grupul românilor din ţara noastră, însă Ecranul nostru şi O voce românească, ca şi săptămânalul Foaia românească, sunt adevărate mărci, cu care cei mai mulţi români se identifică şi de la care, din cauza lipsei de încredere în activitatea altor foruri, aşteaptă până şi rezolvarea problemelor acute ale comunităţii. Cei câţiva jurnalişti români din Ungaria duc în ultimul timp pe umeri (cu sau fără voia lor) marea parte a problemelor româneşti, ei sunt liantul şi principalul punct de reper al întregii vieţi comunitare. Ei sunt, de o vreme, motorul comunităţii şi creierul ei. Emisiunile, programele, articolele lor sunt urmărite de un număr mare de persoane, atât în Ungaria, cât şi peste hotare. Ei sunt cei mai apţi pentru a crea şi a adânci legături cu ţara-mamă, cu diplomaţia românească, dar şi cu oficialităţile din ţară. Cum învăţământul şi alte forme de activitate în limba română sunt tot mai fragile, presa a rămas aproape singurul model, singurul barometru, singura instituţie vizibilă. Pe care ne putem supăra, o putem critica, lăuda sau defăima, pentru că există! Pentru că, prin natura muncii sale, presa trebuie să creeze, zi de zi, săptămână de săptămână, produse concrete, care se aud, se văd, se citesc. În orice condiţii, cu orice instrumente, cu încăpăţânarea de a rezista, de a exista. Aceşti jurnalişti înseamnă pentru noi ceva mai mult decât nişte obişnuiţi şi rutinaţi lucrători de presă, dar trebuie să fii minoritar în Ungaria, ca să-ţi dai seama de acest lucru!
De aceea, considerăm că reducerea celor două posturi, la radio şi televiziune, poate că va contribui la redresarea economică şi financiară a statului în care trăim – şi pe care ni-l dorim prosper şi echilibrat – însă periclitează grav existenţa acestei comunităţi, şi aşa sfâşiată şi dezorientată. Decizia disponibilizării celor doi ziarişti din mass-media de limba română din Ungaria va contribui din plin la dezagregarea şi pe mai departe a unităţii culturale şi lingvistice a comunităţii.
Conf. dr. Mihaela Bucin
şeful Catedrei de Limba şi Literatura Română
a Universităţii din Seghedin

Comentarii