E o formă arhaică de manifestare, de magie imitativă, când fetele umblau a cere ploaie de la puterile supranaturale pentru recoltă bogată. Păpăruga, ritual şi spectacol de invocare a ploii, i-a dat omului credinţa că poate influenţa forţele naturii să fie de partea omului. În centrul ritualului e apa, ca simbol al fertilităţii, ca element purificator care asigură sănătate şi imunitate faţă de vrăji şi farmece. Fetele, la îndemnul adulţilor, practicând obiceiul îşi făceau un veşmânt specific, fiind acoperite în jurul brâului şi al umerilor cu frunze verzi de soc sau de brusturi. Cu ocazia invocării, îşi făceau datoria din tot sufletul, lăsând să fie udate din belşug, prin stropirea cu apă imitând ploaia. La Chitighaz, obiceiul era practicat de ţigance, acestea fiind privite ca aducătoare de noroc.
În viaţa comunităţii românilor din Chitighaz, obiceiul s-a practicat până în anii 1950, când era mare secetă, când multă vreme n-o plouat.
Ţăranii români se mai apărau împotriva secetei şi cu aruncarea în fântână a unei icoane cu Maica Precistă. Bătrânii îşi amintesc că odinioară, în biserică sau pe hotar, se ţinea slujbă de ploaie la Ispas, când se sărbătorea Înălţarea Domnului Isus Cristos. Slujba era menită să asigure cantitatea de ploaie necesară pentru recolta bogată, pentru pâinea de mâine. În frunte cu preotul, au pornit cu prapori, se opreau la crucile găsite la marginea satului la răscrucea drumurilor numite troiţe. Ajungând la un lan de grâu, se ţinea slujba de ploaie.
Interesându-mă de viaţa şi obiceiurile de odinioară, un consătean m-a îndrumat la Nană Cătiţă Faragău Fărcaş. De la ea am aflat despre obiceiul „Păpăruga”, practicat de ea când era fetiţă. Ajungând la ea, imediat mi-a stat la dispoziţie. Am cunoscut o personalitate cu suflet mare, deşteaptă, având şi aptitudine de prevestitoare.
Cătiţa Faragău Fărcaş (1939–2009) s-a născut la Chitighaz, într-o familie de ţigani români. Supranumele ei era „Bangyi”, l-a primit pentru că a călcat rău când a început să umble. Mi-a povestit despre viaţa când mulţi ţigani aveau adăpostul la marginea satului în putrice săpate în pământ, în partea numită „tamarişcă”. În anii 1960, s-au aşezat în casele goale din colonia Petőfi. Camera ei era simplă, curată, decorată cu icoane sfinte, păretarele, cuvertura de pat erau în culori vii. Acestea pentru ţigani simbolizează fantezia, imaginaţia bogată.
– De unde cunoaşteţi obiceiul chemării ploii?
– Eram fetiţă când am învăţat de la o mătuşă numită „Golumbiţa”. Ea ne-a învăţat „ruga”, ne-a arătat din ce şi cum trebuie făcute „hainele, măştile”, ca să reuşească mai bine cererea ploii.
– Când era timp potrivit pentru a umbla cu Păpăruga?
– Am umblat din primăvară târzie, când multă vreme n-o plouat. Oamenii se plângeau spunând că nu ploaie, n-a fi nimic pe pământ, ar trebui să chemăm ţigăncile să ceară ploaie. Gazdele, care aveau mulţi cai, vaci, porci, pământuri, ne-au chemat să umblăm cu Păpăruga.
– Cum s-a desfăşurat obiceiul?
– Golumbiţa ne-a dus pe 3–4 fete de 10–12 ani să căutăm şi să rupem crengi cu frunze de soc sau de brusturi, când ce aflam. Aşezându-ne jos pe iarbă, din crengile astea am făcut hainele. Pe o sfoară sau sârmă am înşirat crenguţele, le-am legat strâns una lângă alta, ca să ne ajungă în jurul brâului şi pe umeri. Nouă copiilor tare ne-o plăcut lucrul acesta.
– Cum a decurs obiceiul?
– Am mers la oamenii care ne-au chemat. Mergeam de două ori într-o zi, prima dată dimineaţa, apoi după amiazăzi. Pe uliţă, întâlnindu-ne cu oameni, ne grăiau şi ziceau: „Dumnezo v-asculte!” Oamenii din Chitighaz luau în serios obiceiul acesta. Ne-or aşteptat cu uşa deschisă, aşa cum aşteptau popa, când sfinţeşte casele la Bobotează. Când am intrat pe uşa deschisă, nu am dat „bineaţă”, nu am salutat, imediat ne-am dus în faţa „iştălăului”, a grajdului, unde erau caii, vacile şi am spus ruga:
Păpăruga, ruga,
Dă ploaie la cai,
Dă ploaie la vaci,
Dă ploaie la porci,
Dă ploaie la pui,
Dă ploaie la noi.
La tătă lume să fie bine.
Dumnezo să deie ploaie.
La tătă lume, la cai, la vaci, la noi.
Să fim tăţi sănătoşi!
După ce Golumbiţa a rostit ruga de ploaie, a tras o găleată de apă din fântâna cu cumpănă, a cerut de la găzdoaie o oală de lut în care ţinea laptele şi o lingură de lemn. În oala aceasta a pus apă şi a stropit fetele de trei ori şi le-a bătut hainele de frunze cu lingura. După ritualul acesta, seara, la mulsul laptelui, vaca, care până atunci nu o avut lapte, de acum înainte i-o venit laptele. Golumbiţa i-a spus gazdei să nu meargă la fântână, să nu tragă apă, să nu adape animalele. Ca răsplată am primit de la oameni „clisă”, făină, fasole, şi apoi am ieşit în stradă, mergând mai departe.
După masă iar am mers la casele unde am fost dimineaţa. Intrând pe poartă ne-am oprit lângă fântână şi acolo am zis ruga de ploaie:
Doamne dă ne ploaie,
Că jucăm la Dumnezeu,
Să ne deie ploaie,
Aici suntem la fântână,
Inde ieste apă,
Că horim lui Dumnezez să ne deie ploaie.
La tătă lume,
La cai, la vaci, la găini, la noi
La tăt ce ieste pe lume,
La tăt să fie ploaie.
Să fie dă tăte, şi la uoamini,
Că cerem pe Dumnezo,
Să ne deie ploaie.
Că şi Cristos,
Când l-or pus pe cruce,
O spălat pă oameni, de păcate,
Dă Doamne ploaie!
După ce a rostit ruga de ploaie, Golumbiţa iarăşi a cerut de la găzdoaie oala de lut şi lingura de lemn. Apoi a tras apă din fântână punând apă în oală, a udat fetele de trei ori şi cu lingura de lemn a bătut hainele de frunze ale fetelor, care între timp se văietau cu glas tare să fie ascultată cererea şi Dumnezeu să dea ploaie, să asigure sănătate şi să le ferească de vrăji şi de farmec.
După cum şi-a amintit informatoarea mea, după ceremonialul rugii de ploaie nu peste mult, ba chiar şi în ziua aceea, a plouat.
Când a sosit ploua mult aşteptată, „primită de la Dumnezeu”, copiii au ieşit pe uliţe umblând prin canale pline cu apă şi cântau:
„Ploaie, ploaie pă părete
C-aşe le place la fete.
Ploaie, ploaie, cu bulbuci,
C-aşe le place la prunci!”
„Ploaie, ploaie,
Fetele se moaie,
Feciorii să crească,
Să le cocoşească!”
Băieţii se jucau da „Cucurbău”. Îl făceau din noroi, îl frământau bine, îl lăţeau la mijloc, făceau o gropiţă în care scuipau şi ziceau:
„Cucurbăuu, băuu,
Spargă-te birău!
Dacă nu te sparge,
Dracu te-a mai face!”
Apoi au dat cu el dă pământ şi pocnea tare. Toţi au fost bucuroşi că a plouat.
Maria Sarca Zombai, Chitighaz
Comentarii
Trimiteți un comentariu