De la 1 februarie 2012, colega noastră Rita Pătcaş nu va mai lucra la redacţia revistei noastre. De obicei, plecarea sau sosirea unui jurnalist dintr-o sau într-o redacţie nu este o ştire de ziar. În redacţiile de la ziarele mari, jurnaliştii vin şi pleacă, rareori se întâmplă ca cineva să lucreze mai mulţi ani sau mai multe decenii la acelaşi ziar, acelaşi post de tv sau radio. La noi, la naţionalităţi, acesta însă nu este un lucru neobişnuit. Şi asta pentru că sunt puţini intelectuali în comunitatea noastră care se dedică zi de zi scrisului în limba română. Să fii jurnalist român în afara României nu întotdeauna este un lucru uşor, dar poate tocmai pentru că provocarea este mai mare, o facem cu mai mult drag. Acum în scaunul intervievatului este aşezată jurnalista Rita Pătcaş, care ne va vorbi despre bucuriile şi nereuşitele, succesele şi insuccesele din ultimii zece ani.
– Acesta este ultimul număr în care scrii ca jurnalist angajat al redacţiei Foii. Cum este despărţirea după aproape 10 ani de activat la Foaia românească?
– Grea, mult mai grea decât mi-am putut imagina. Cu o săptămâna în urmă, când am luat decizia de a accepta o ofertă promiţătoare, am avut în mine atât bucurie, cât şi tristeţe. Cu cât ne apropiem mai mult de despărţire cresc tristeţea şi sentimentele nostalgice. Dar în acelaşi timp, aştept cu nerăbdare noile provocări.
– De ce pleci şi unde pleci?
– Se ştie bine, atât în comunitatea noastră, cât şi în România că Foaia are tot mai mari probleme financiare, iar noi, angajaţii, redactorii, anul trecut am experimentat multe neplăceri din cauza întârzierii cu săptămânile ale salariilor. Cu o săptămână în urmă mi s-a oferit o posibilitate foarte bună, un post sigur. Am fost solicitată să coordonez relaţiile publice ale unei misiuni naţionale penticostale din Ungaria, cu sediul la Bichiş. Sarcinile mele vor fi foarte variate şi legate de mass-media, viaţă publică, învăţământ pentru adulţi şi viaţă spirituală. Cu toate că nici prin gând nu mi-a trecut cu câteva luni în urmă să plec de la Foaie, din motive financiare, considerând mai important binele familiei, am luat această hotărâre.
– Cum îţi aminteşti de primii ani de activitate, de primele articole scrise?
– Primele încercări le-am avut ca studentă la Catedra de Română din Seghedin, unde redactorii de la redacţiile româneşti de televiziune şi radio şi tu, de la Foaia românească, m-aţi luat sub aripile voastre şi m-aţi format ca „jurnalist”. Fără nicio exagerare, ceea ce am devenit în cei 10 ani ca jurnalistă ţi-o pot mulţumi ţie, colegilor, prietenilor, profesorilor de la Catedra de Română. Vă sunt recunoscătoare, pentru că fără critică, fără a mi se atrage atenţia la greşeli, fără a mă introduce în tainele profesiei, mi-ar fi fost mult mai greu să fac faţă.
– Jurnalistul minoritar vrea, nu vrea, se implică şi emoţional în viaţa comunităţii despre care scrie. Pe tine ce te-a îmbucurat şi ce te-a întristat cel mai mult în toţi aceşti ani?
– Noi ne implicăm într-adevăr şi emoţional în viaţa comunităţii noastre. Iar eu, de multe ori poate le-am şi luat pe toate la suflet. Consider că dacă te angajezi la ceva, trebuie să faci până la capăt şi în mod conştiincios. M-a îmbucurat totdeauna faptul să întâlnesc oameni interesanţi, cu poveşti de viaţă unice, considerând o provocare să le prezint în mod atrăgător cititorilor. Am fost pasionată de ideile noi, dar şi de exemplele strămoşilor noştri. Sper că am lăsat şi eu câte ceva pentru posteritate. M-a întristat însă neglijenţa unora, intenţia rea a altora şi neputinţa noastră.
– Ce consideri că a fost un succes şi ce o nereuşită în cariera ta de jurnalist?
– Să încep cu nereuşita. Nereuşita în cariera mea de jurnalist se leagă foarte strâns de problema întregii comunităţi. Deoarece comunitatea este în criză financiară, în criză de identitate şi în criză de devotament, am ajuns să fiu jurnalist care să scrie subiectiv. Nu mai poţi fi obiectiv când vezi că totul se dărâmă în jurul tău, iar tu să priveşti cu neputinţă.
Consider un succes că am devenit matur în ceea ce priveşte înţelegerea concordanţelor în viaţa politică şi cea publică. Un succes că am avut posibilitatea să cunosc mai de-aproape intelectuali valoroşi ai comunităţii noastre, ai diplomaţiei române, de la care am învăţat mult şi pe care îi consider exemple de urmat. Consider un succes că experienţele acumulate în comunitate, la Foaia românească, le voi putea utiliza şi la noul meu loc de muncă. Consider un succes absolut că am scris în limba mea maternă şi sper că voi mai avea posibilitatea să o fac.
– Cu ce gânduri închei această perioadă de 10 ani?
– Pentru mine a lucra la Foaia românească, a mă implica în activităţile Uniunii Culturale a fost o misiune. Sunt convinsă că Dumnezeu m-a aşezat în sânul comunităţii româneşti din Ungaria, dar tot El îmi deschide alte porţi acum. Nu vreau să dispar din comunitate. Într-adevăr, se încheie acum o perioadă în viaţa mea, dar sper să nu fie prea mare prăpastie între trecut şi viitor. Îmi doresc să particip şi în continuare la acţiunile româneşti, să răspândesc vestea evenimentelor neoprotestante, să ţin legătura cu prietenii şi colegii, să ţin la românismul meu şi al copiilor mei şi să fac faţă noilor provocări palpitante.
E. Iova
Comentarii
Trimiteți un comentariu