Preocupările literare ale adolescentului Liviu Rebreanu

Iubitor de lectură încă din primii ani de şcoală, Liviu Rebreanu nu citea mari opere, ci ceea ce tatăl său reuşea să găsească în limba română: reviste mărunte, cărţi de poveşti, cărţi populare, autori ca Ion Codru Drăguşanu, etc.
La maturitate, scriitorul se va confesa în privinţa anilor de şcoală, amintind şi de primele sale încercări literare, într-un interviu acordat lui Tudor Muşatescu. Astfel mărturiseşte că, pe la 12–13 ani, a creat o poezie: „primele şi ultimele versuri pe care le-am făcut în viaţa mea” într-o germană proastă, după cum apreciază autorul, dedicate fetei unui coşar (hornar) din Bistriţa, de care s-a îndrăgostit şi care nu ştia deloc româneşte. Fascinat de teatru, la 14 ani asistă la un vodevil oferit de o trupă ambulantă ungurească şi se îndrăgosteşte de ingenua trupei, urmărind-o o săptămână întreagă fără ca aceasta să-i arunce măcar o privire. Când a aflat că tânăra actriţă a căzut în braţele unui locotenent, se răzbună scriind un vodevil, după modelul celui văzut, în care tânăra era pedepsită cumplit la sfârşitul piesei.
Începe să ţină un fel de jurnal, de fapt un caiet în care notează extrase din diferite lecturi amestecate cu observaţii proprii despre realitatea înconjurătoare. În această perioadă încă nu este un cititor critic, obiectiv şi impersonal, ci caută mai degrabă răspunsuri la problemele subiective care îl frământă. De cele mai multe ori reproduce câte un aforism sau un citat revelator în privinţa unei anumite preocupări care în momentul respectiv îi sensibiliza sufletul.
În câteva producţii de tinereţe care cuprind scrisori, confesiuni, fragmente de jurnal, e devoalată intenţia lui Rebreanu de a crea o operă după modelul goethean din Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister. Fiind la vârsta incertitudinilor, a încercărilor de a se defini, aceste intenţii pot fi şi o expresie a căutării identităţii de sine a tânărului ardelean. Contactul cu cultura germană i-a întărit predispoziţia spre „constructivism”, spre acea totalitate a viziunii pe care o admira la Goethe, spre organicitatea operei.
În volumul de maturitate, Amalgam, va regreta că s-a format departe de literatura română: „Lecturile mele obişnuite le făceam în limbi străine. Cărţi româneşti îmi cădeau în mână numai întâmplător, şi mai totdeauna de calitate inferioară. Încercările literare, deşi cu suflet românesc, le meditam în limbă străină, fie nemţeşte, fie ungureşte, înainte de a le scrie româneşte.”
Maria Gavra

Comentarii