Capcana autonomiei

Când dansăm pe un vulcan, când ne paşte primejdia de a cădea în capcana autonomiei culturale, propagată cu precădere de politicieni şi oferită ca un dar naţionalităţilor, ar trebui să fim mai prudenţi, chiar dacă jupânii dictează un ritm uluitor în schimbarea fără o finalitate limpede a structurilor sociale şi culturale cu care ne-am familiarizat în ultimele decenii.
Prudenţă, zicem, fiindcă comunitatea noastră nu e pregătită pentru vâltoarea în care este antrenată. AŢRU a fost constrânsă, fie de împrejurările locale, fie de ministerul de resort, să îşi asume administrarea şcolii din Bătania.
Are o oarecare doză de amatorism elanul cu care AŢRU, fără nici o abilitare din partea celor în cauză, de fapt, în numele nimănui, se angajează la gestionarea şcolilor pe care primăriile locale nu le mai pot finanţa. De aceea şi-au putut permite câţiva primari şi directori de şcoli luxul de a se uita ca la teatru la cele ce s-au întâmplat la recenta consfătuire de la Jula (23 februarie) cu subsecretarul de stat de resort, la care prea multe lucruri noi nu au putut auzi, dat fiindcă situaţia cu privire la trecerea de la o lungă dependenţă statală la o independenţă, o autonomie incertă este o „afacere” riscantă. Lumea ştie că, deşi totul se face în mod legitim, şcoala nu este numai a susţinătorului sau a finanţatorului, ci, înainte de toate, a elevilor, respectiv a părinţilor. Ultimii au să decidă soarta aşa-ziselor şcoli româneşti! Tocmai de aceea, spune mult despre mentalitatea acelora care au datoria de a ne reprezenta interesele noastre comunitare faptul că nu cu ei dialoghează, încercând să ajungă cu ei la un consens, să le explice cum va deveni şcoala lor o instituţie educaţională de calitate, performantă trecând sub auspiciile AŢRU-lui, deşi preluarea şcolilor oferă un bun prilej de a se legitima. Nu întâmplător ţine să accentueze cu un optimism facil „Cronica”: „Că nu putem disocia Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria de viaţa acestei colectivităţi româneşti, indiferent de vorbele grele pe care unii au fost tentaţi să le pună în cârca AŢRU”. Nu prea ştim la ce se referă, ştim însă ce ar mai dori autorul editorialului din ultimul număr: „AŢRU va trebui tratat ca un partener de bună-credinţă, de bun-simţ, de către autorităţile din România”. Aşadar, asta-i problema! Lipsa de legitimare de dincoace şi de dincolo… Numai că organizaţia care timp de aproape două decenii nu a reuşit să obţină sprijinul comunităţii pentru care a fost înfiinţată, de ce crede că preluarea câtorva şcoli o va legitima? Înainte de a prelua cu un vădit zel şcolile, nu ar trebui oare să mediteze asupra acestei întrebări şi să tragă consecinţele necesare? Apoi nu ar trebui să scriem bazaconii: nu şcoala depinde de AŢRU, ci invers, AŢRU depinde de şcoală şi de comunitate!!! Şcoli româneşti sunt în Ungaria de azi şi ieri de mai bine de două secole, iar primarii şi directorii de şcoli cer preluarea unităţilor de învăţământ nu de dragul AŢRU-lui, ci de nevoie. E vorba, deci, de mezalianţă. După cum, nu e cazul să vorbim deocamdată de un triumf. E, incontestabil, o reală provocare şi cu toţii trebuie să punem umărul şi să zicem: hai AŢRU! Dar cu şcoala nu te poţi juca, mai ales cu o instituţie mică, sătească, într-o epocă în care viitorul unui om depinde de calitatea învăţământului.
Prin urmare, dilema cu care se confruntă comunitatea face valuri, căci miza este mare şi nu se rezumă numai la problema „să ţinem cu AŢRU sau cu statul”, ci şi la viitorul şi calitatea învăţământului din şcolile afectate. Dă de gândit faptul că de ce AŢRU nu profită de ocazie şi nu deschide spre părinţi, spre intelectualitate, spre cadrele didactice din învăţământul public şi superior, spre cele două catedre universitare, spre comunităţile confesionale, horribile dictu, spre diplomaţia română din ţara noastră, solicitându-le sprijinul în elaborarea unui program complex, care ar cuprinde atât strategia de preluare şi finanţare cât şi o mulţime de probleme de conţinut, ca de chestiunile personale, de evaluare şi inspectare a activităţilor şcolare să nici nu mai vorbim. Degeaba o preiai, dacă nu ştii ce să faci cu ea. Nimeni nu poate crede, de pildă, că într-o criză economică şi financiară în care ne aflăm, o şcoală cu un efectiv redus de elevi poate fi viabilă şi finanţabilă, indiferent de cel care o administrează. O preiai, ca apoi tu să o desfiinţezi şi nu statul? Din această perspectivă, mai multe dintre şcolile noastre nu prea au viitor. Nu credem, deci, în ciuda unor eventuale promisiuni, că aşa-zisele fonduri de intervenţie pot face minuni şi oferă perspectivă. Sunt garanţii stabilite prin lege? Şi apoi vorba lui Cicero: „Nevoia nu ascultă de nici o lege”.
Reţeaua şcolară actuală nu mai poate fi susţinută. Ar fi crezut cineva cu 5–6 ani în urmă că de la cea mai mare şi românească şcoală din Ungaria, cea din Micherechi, vor fi duşi atâţia copii la alte şcoli? Aşadar, trebui, să gândim într-un alt sistem, elaborat şi implementat în comun cu spijinul specialiştilor şi printr-un consens cât posibil de larg, căci: „Niciodată nu eşti mai bine servit decât de tine însuţi”. Se pune întrebarea: suntem capabili să ne facem un învăţământ mai bun şi mai românesc? Ajungând la acest capitol, cine va convinge cadrele didactice şi cu ce mijloace? Există în posesiunea AŢRU-lui vreo astfel de programă sau vreun plan?
Mai este apoi o problemă cunoscută de toată lumea, dar despre care nu ne place să vorbim: componenţa etnică a elevilor. AŢRU, ca reprezentantă a românilor din Ungaria, nu poate prelua şcoli cu elevi care nu sunt de origine română! Nu e treaba noastră să întreţinem şcoli pentru unguri sau în care limba română se predă numai ca o limbă străină. Ar trebui să vedem pădurea de copac: nu elevii sunt pentru cadrele didactice, ci invers. O instituţie maghiară nu poate legitima o organizaţie menită să reprezinte o comunitate română! Ce avem noi cu Körösnagyharsány? De ce vrem să ne compromitem în continuare cu instituţii virtuale, compromiţând, vrând, nevrând, şi politica faţă de naţionalităţi a statului? Ar trebui, în sfârşit, să tragem o cezură între românesc şi neromânesc. Scopul unei restructurări a învăţământului nostru ar fi salvarea a ceea ce încă este cât de cât românesc. În acest scop, ar trebui să încercăm întemeierea unor centre educaţionale, în judeţul Bichiş la Bătania, la Chitighaz (în şcoala de aici ar putea fi integrată, dacă e cazul, şcoala „română din Aletea”), Jula şi Micherechi, iar în Bihor prin integrarea şcolilor din Bedeu, Săcal şi Apateu. Şi în cazul acesta este adevărată maxima: nu mult, ci bun! Cu excepţia Julei, aceste centre educaţionale ar avea nevoie de câte un cămin ca să fie atrăgătoare şi să corespundă şi unor necesităţi sociale, căci în zonele acestea sunt mulţi copii nevoiaşi. Fiind aproape de România, ar putea stârni interes şi pentru elevii de dincolo de graniţă.
Ştiut este faptul că statul maghiar vrea să scape de şcolile de naţionalitate, dat fiindcă, cu puţine excepţii, sunt şcoli cu un număr de elevi redus, deci „nerentabile”. În baza noii legi de învăţământ o mulţime de şcoli cu un efectiv redus, trecând sub tutela statului, vor fi desfiinţate prin integrare. În acest caz, componenţa etnică a elevilor nu va mai avea nici o semnificaţie. Şi pentru că statul nu-şi poate permite luxul de a integra sau, mai ales, a desfiinţa şcoli de naţionalitate, neavând altă posibilitate şi satisfăcând obligaţia pe care şi-a asumat-o cu privire la asigurarea pentru naţionalităţi a unei autonomii culturale, le oferă spre preluare autoguvernărilor naţionale (pe ţară) ale naţionalităţilor dependente de altfel de stat din punct de vedere politic şi financiar. Rolul autoguvernărilor se rezumă, deocamdată, la gestionarea, administrarea şcolilor, fără să cunoaştem detalii cu privire la elementele esenţiale de conţinut ale activităţii instructive şi educative. Care va fi contribuţia „gestionarului” la întocmirea programelor şcolare, la evaluarea activităţii şcolare, a cadrelor didactice şi a directorului? Va avea un inspectorat propriu sau unul denumit de stat? Până la urmă, cine îşi va asuma răspunderea pentru calitatea şi caracterul naţional ale învăţământului din aceste şcoli, statul sau întreţinătorul? În caz că aceste aspecte esenţiale au să rămână o atribuţie a statului şi nu a întreţinătorului, despre o autonomie culturală nu se va putea vorbi şi nimeni nu-şi va asuma responsabilitatea pentru ceea ce se va întâmpla în aceste şcoli, implicit viitorul lor.
Iată de ce facem apel la precauţie, la înţelepciune politică şi la o pregătire temeinică din punct de vedere profesional înainte de a intra în joc.
Gh. Petruşan

Comentarii