 |
| Fotografie din 20 martie 2012 |
Cei care au trecut zilele trecute pe strada Vár din Jula au putut vedea cu ochii lor cum dispare de pe faţa pământului o clădire, care timp de aproape 180 de ani a adăpostit şcoala confesională ortodoxă română din Jula. Aflată la colţul străzilor Eminescu şi Vár (până în 1936 aceasta din urmă se numea Román utca – strada Românească), clădirea de la nr. 18 a ajuns în proprietate privată, urmând ca pe locul ei să se construiască camere de pensiune pentru turişti. Înainte de demolarea pereţilor, a fost dată jos şi placa memorială, care vestea trecătorilor că „în această clădire a funcţionat şcoala primară ortodoxă română din Jula”. Astfel, românii din Jula au pierdut definitiv şansa de a redobândi, răscumpăra clădirea fostei lor şcoli, unde, eventual, se putea realiza mult (şi de mult timp) doritul muzeu al românilor din Ungaria.
 |
| Fotografie de la mijlocul anilor 1900 |
Românii din Jula au trecut pe lângă clădirea din str. Vár nr. 18 aproape zilnic, aceasta aflându-se în cartierul numit Oraşul Mare Românesc, faţă-n faţă cu sediul Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria. După închiderea definitivă în 1948 a şcolii confesionale româneşti, timp de 50 de ani, aproape că s-a dat uitării rolul acestei clădiri. Dar în vara anului 1998, în ziua de 12 iunie, la iniţiativa unor foşti elevi şi a Episcopiei Ortodoxe Române, pe peretele acesteia s-a dezvelit o placă memorială pentru a nu uita…
 |
| Placa memorială dezvelită în 12 iunie 1998 |
O şcoală din secolul XVIII
Primele menţiuni despre existenţa unei şcoli primare ortodoxe române în Oraşul Mare Românesc din Jula datează din anul 1771, primul dascăl fiind Ioan Dehelean, care instruia în acel an 15 şcolari, români şi sârbi. „Ioan Dehelean, de rit grec neunit… a învăţat pe cei 14 copii şi o fată în limba valahă şi sârbă”, citează pr. Teodor Misaroş din Dosarul 40 din 1772, aflat în Arhiva oraşului Jula, în lucrarea sa „Din istoria comunităţilor bisericeşti ortodoxe române din Ungaria”.
Între 1773–1778 este dascăl Petru Misaroş, urmat la scurt timp de Mihai Teodor şi Gavril Sarca, ultimul până în anul 1787. Pe acele vremuri, sarcina întreţinerii şi salarizării învăţătorului revenea comunităţii. Românii de atunci erau săraci şi nu puteau plăti dascălul sau îl plăteau doar cu mare întârziere. Aşa s-a întâmplat să fie o perioadă destul de lungă, până în 1859, când românii nu aveau dascăli. Despre situaţia apărută la sfârşitul anilor 1700, cităm tot de la Teodor Misaroş: „Pe acele vremuri se aştepta decretul regal cu privire la reglementarea problemei şcolilor ortodoxe. Dar şi până atunci, ca învăţătorul să nu rămână fără plată, consiliul guvernatorial a îndrumat judeţul să găsească ceva soluţie. Judeţul a propus oraşului ca plata învăţătorului să fie achitată din banii oraşului, ceea ce a stârnit protestul catolicilor. După mai multe reclamaţii ale învăţătorului, judeţul a dispus ca restanţa să fie achitată de către credincioşii ortodocşi. Dar nici prin aceasta nu s-a rezolvat problema, deoarece mulţi au refuzat achitarea. Poate acesta a fost motivul pentru care învăţătorii nu se angajau la o situaţie nesigură, care mai târziu a devenit şi mai gravă din cauza situaţiei materiale grele în care a ajuns comunitatea bisericească, în urma construirii bisericii, mistuită de incendiul din 1801.” Regretatul părinte Teodor Misaroş susţine că totuşi situaţia grea nu a dus la închiderea şcolii, ci la faptul ca locul învăţătorilor să fie preluat – probabil – de către preoţi.
 |
| Fotografie din vara anului 2011 |
„Mi s-a rupt sufletul…”
Clădirea în discuţie de pe str. Vár nr. 18 a fost achiziţionată de comunitatea ortodoxă în anul 1879. De atunci, până la naţionalizarea din 1948, copiii românilor din Oraşul Mare Românesc au învăţat aici. Trecerea de la învăţământul confesional la cel de stat s-a făcut treptat. Organizarea şcolilor de naţionalitate, după război, este reglementată prin Decretul-lege nr. 10.030 din 1945, care prevede dreptul naţionalităţilor de a învăţa în limba maternă.
În momentul dezvelirii în anul 1998 a plăcii comemorative, la exact 50 de ani de la desfiinţarea şcolii primare ortodoxe din Jula, mai trăiau doi dintre ultimii dascăli care au predat în această şcoală. De atunci, şi Teodor Oltean a plecat în lumea celor drepţi. A mai rămas printre noi doar doamna preoteasă Maria Misaroş (născută în 1926), învăţătoare aici între anii 1946 şi 1947. „Am terminat în vara anului 1946 la şcoala de fete din Oradea, şi din septembrie am venit să predau la Jula. Nu am stat prea mult timp, pentru că în februarie 1947 m-am căsătorit cu soţul meu, Teodor Misaroş, şi în martie deja ne-am mutat la Săcal, acolo unde el a primit parohie. La scurt timp după plecarea mea, şcoala a fost naţionalizată, trecându-se la învăţământul de stat. Mi s-a rupt sufletul zilele trecute, când am trecut pe lângă fosta mea şcoală, şi am văzut că se demolează…”, ne-a mărturisit doamna preoteasă Misaroş.
 |
| Aşa va arăta noua clădire... |
 | ||
| Fotografie din 15 martie 2012 |
 |
| Fotografie din 22 martie 2012 |
Putea să fie altfel…
Înainte de demolarea clădirii, Tiberiu Iuhas, şeful Oficiului AŢRU a dat jos placa memorială aşezată acolo în 1998, ducând-o la adăpost. Realizând ultimele fotografii despre clădirea fostei şcoli confesionale, de la şeful de şantier am aflat că imobilul este în proprietate privată şi se va construi aici o nouă pensiune pentru turişti. Acesta chiar ne-a arătat şi planul noii clădiri, care va fi realizată în stilul celei vechi, păstrând multe elemente originale.
Mai mulţi intelectuali români din Ungaria, preocupaţi de realizarea unui muzeu românesc cu vestigii ortodoxe şi materiale etnografice, au fost ani de-a rândul de părere că această clădire ar fi fost foarte potrivită (atât pentru locaţia sa cât şi pentru memoria colectivă) pentru a da loc primului nostru muzeu. Nu va mai fi aşa. Placa memorială va fi ascunsă probabil într-un sertar, iar muzeul va rămâne în continuare un vis.
E. Iova
Comentarii
Trimiteți un comentariu