O viaţă trăită cu multă muncă, dar şi cu multe bucurii - Interviu cu Florica Buta Ruja din Micherechi

Fiecare om are o poveste mai frumoasă sau mai simplă. Fiecare om, indiferent cât de important sau interesant ne pare, ascunde o poveste din viaţa sa. Fiecăruia dintre noi ne plac poveştile, să le ascultăm sau să le spunem. Unii sunt fascinaţi de posibilitatea de a le trăi, alţii de a le spune şi cei mai mulţi de a le asculta. Poveştile se ascund în marile realizări ale vieţii sau în eşecuri… dar nu pentru totdeauna. Povestea Floricăi Buta Ruja din Micherechi a fost ascultată prima dată de Cătălin Stoian, cercetător la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti, care iarna aceasta, în cadrul unui proiect, a venit în Ungaria şi a trecut pe la mai mulţi români din această comunitate. Povestea lui Tanti Florica, cum îi zicea el, o redăm şi noi în paginile revistei.

„Am trăit într-o lume săracă”
Nană Florică a făcut patru clase în şcoala din Micherechi. Nu a terminat cele şase clase obligatorii, pentru că a izbucnit războiul. Cu toate că la şcoală a învăţat bine, părinţii nu i-au putut asigura carte, pentru că au fost foarte săraci. În anul 1950 s-a căsătorit cu soţul său, Gheorghe Ruja. Atunci avea 18 ani.
„Când ne-am cununat am avut două farfurii, două linguri şi o lampă cu petrol. Am fost foarte săraci şi nici părinţii nu puteau să ne ajute. Doi ani am stat într-o căsuţă mică, împreună cu socrii. Până după război, am dus o viaţă foarte grea, de multe ori nu aveam ce mânca. În fiecare săptămână, familiile din sat primeau de la stat 500 de grame de grăsime. Femeile din sat mergeau pe jos de două ori pe săptămână până la Şercad. Dimineaţa la patru sau la cinci ceasuri mergeam pe jos 6 kilometri până la oraş. Îmi amintesc că şi în ziua în care mi-am născut copilul, m-am dus după unsoare, ca să pot pregăti mâncare pentru familie. În drum spre Şercad m-am întâlnit cu un om din sat care mergea cu căruţa la oraş. Când m-a văzut că sunt însărcinată i s-a făcut milă de mine, şi m-a dus cu căruţa până la magazinul unde împărţeau grăsimea. M-am întors acasă cu trenul şi după prânz mi-am născut băiatul”, ne-a povestit nană Florică, din a cărei poveste reiese că a trăit momente grele în viaţă. Cu toate acestea, zilele grele de bătrîneţe îi sunt înseninate de cei trei copiii, cei şase nepoţi şi cei şase strănepoţi.



Calea spre un trai mai bun
Prin sârguinţa lui bace Gheorghe au reuşit apoi să ducă o viaţă mai uşoară. Au lucrat mulţi ani în colectivă, pentru care au primit bucate: orez, grâu, cucuruz, din care şi-au îngrăşat porci, găini. În 1950, când s-au împărţit pământurile ţăranilor mai înstăriţi, şi-au cumpărat şi ei pământ şi în 1952 şi-au construit casa. Anul 1962 a adus mari schimbări în viaţa micherechenilor. „Eram printre primele şapte familii care s-au ocupat de cultivarea zarzavaturilor. Am scos toţi pomii fructiferi din ogradă ca să facem şi noi trei folii de 25 m lungime. În primii ani am vândut ridichii la preţ bun. Au venit vremuri mai bune, ne-am făcut nişte bănişori, din care ne-am construit căsuţa. Începând din anul 1985 am avut folii încălzite. În decembrie era deja semănat ardeiul, în ianuarie când era planta mai mare o puneam în foliile încălzite. Am lucrat în sere până în 2005, până când bărbatul meu s-a îmbolnăvit. Pot să spun că noi, nevestele şi fetele române am fost sârguincioase, am lucrat foarte mult ca să ne înaintăm în viaţă”.


Obiceiuri de demult
„Înainte de a merge la şezători am avut multă muncă cu cânepa. Semănatul se făcea din mână şi cu multă atenţie ca să nu fie nici prea rară nici prea deasă. În anotimpul cald, adică în iunie sau în iulie era culeasă, smulsă din pământ cu mâna. Doar cânepa mai rară era tăiată, cu o unealtă pe care noi am numit-o nadvagău. Apoi am legat-o în snopi şi am dus-o acasă. Ca să se usuce, am întins-o pe lângă garduri şi în locuri unde o ajungea soarele. După ce s-a uscat am dus-o la gropoaie, la topit. Când vremea era mai secetoasă, cânepa o căram la Vimer. După 10 zile de topire, o spălam şi o puneam să se usuce. Apoi a urmat zdrobitul snopilor cu picioarele sau cu zdrobitorul, meliţarea, adică scoteam părţile mai lemnoase din cânepă. După călcatul fuioarelor a urmat torsul cu furca cu roată sau cu furca cu talpă, dar pentru tors se folosea şi tulpină de floarea soarelui. Torsul se făcea mai ales în lunile de sfârşit de vară, şi iarna când se făceau şezătorile, pentru că numai atunci eram gata cu pregătirea cânepii. Iarna, în zilele de luni, miercuri şi joi umblam la şezători. Acestea se ziceau că sunt seri bune, marţea şi vinerea erau seri rele, atunci nu umblam la şezători pentru că umblau strigoii. La şezătoare mai înainte veneau fetele cele fecioare, adică nemăritate, pe la ora şase, feciorii veneau cam pe la ora opt. Noi, fetele ne grăbeam cu torsul. Înainte de miezul nopţii trebuia să fim acasă. În prima parte a serii am tors, iar în a doua parte am glumit, am cântat, ne jucam, feciorii ne furau fusele, stingeau lămpile şi strigau că e permis sărutul. Pe acele vremuri, în sat la noi trăiau numai familii de români, doar de 4 familii ungureşti îmi amintesc. Fetele nu se măritau după fecior ungur, iar băieţii îşi alegeau numai fată din sat”, ne-a povestit nană Florică, despre care am mai aflat că s-a numărat printre primele cinci dansatoare a echipei folclorice din sat, condusă fiind timp de patru decenii de fratele său, Gheorghe Dulău.
Notat de: A. Cioca

Comentarii