„Experienţa la mănăstire mi-a fost o călăuză în credinţa ortodoxă” - Interviu cu Petronela Szojka din Bichiş

Petronela Szojka s-a născut într-o familie cu părinţi de diferite naţionalităţi. Toţi din familia tatălui său sunt slovaci, iar în familia mamei maghiari şi români. Tata de religie romano-catolică, mama botezată la biserica reformată, iar copiii nebotezaţi, lăsaţi să-şi aleagă singuri calea pe care doresc să o urmeze. Petronela a „întâlnit” biserica ortodoxă dintr-o totală întâmplare. Locuind la Bichiş, ajunge să caute biserica pentru a-şi face o lucrare la universitate. Calea către Ortodoxie a fost lungă, dar cu ajutorul Domnului Iisus, a preotului şi a celor care au susţinut-o alături de familie, a primit Taina Botezului în Biserica Ortodoxă. Această nouă cale pe care şi-a ales-o în duhul lui Hristos, a îndemnat-o pe Petronela să înveţe limba română pentru a înţelege şi în româneşte Cuvântul lui Dumnezeu, iar recent s-a întors acasă plină de bucurie, împlinită spiritual de la Mănăstirea Sfânta Ana, din Orşova, unde a petrecut o perioadă de timp alături de obştea mănăstirii. Cum a ajuns să se boteze la Biserica ortodoxă română şi ce înseamnă acest lucru pentru ea, ne dezvăluie în cele ce urmează.

– Eram în primul an la Universitatea din Dobriţân, la secţia istorie şi etnografie, când de la profesorul de etnografie am primit o sarcină: să scriu o lucrare despre biserica ortodoxă română din Bichiş, din oraşul unde locuiesc. În munca mea de cercetare am cunoscut-o pe doamna preoteasă Emilia Ciumpilă, văduva ultimului preot ortodox de la Bichiş. Aceasta mi-a vorbit nu doar despre istoria bisericii, ci mi-a povestit despre religia şi credinţa ortodoxă. Când mi-a arătat biserica, mi-a cerut să petrec câteva clipe cu ea în lăcaşul de cult. În acele clipe am simţit o pace şi o linişte nemărginită, ceea ce cred că în lumea aceasta agitată în care trăim, fiecare om ar dori să simtă. Acea pace, care nu îţi încarcă doar trupul şi sufletul, ci îţi dă şi speranţă, credinţă. Din tema acelei lucrări pe care am făcut-o atunci mi-am scris până la urmă şi lucrarea de licenţă. În munca mea de cercetare am aflat atât de multe despre religia ortodoxă, încât am simţit tot mai mult că de această religie doresc să aparţin. Nu am fost atrasă doar de bisericuţa noastră de la Bichiş sau de Sfânta Liturghie, ci pur şi simplu am ştiut că vreau să fiu ortodoxă şi că locul meu este aici. Iar pe atunci nici măcar nu înţelegeam slujba în limba română. Aceste lucruri i le-am spus lui tanti Emilia, care imediat mi-a şi găsit naşi pentru botez. Aşa i-am cunoscut pe soţii Adrian şi Eva Şimon, naşii mei de botez. Am fost botezată pe 26 septembrie 2009, în biserica ortodoxă română din Bichiş, de către părintele arhimandrit Calinic, iar de la botez simt că am primit sprijin spiritual. Dacă am vreo problemă sau un necaz, pot să mă rog şi să cer ajutor chiar şi în limba maternă, pentru că Domnul ne ascultă pe toţi şi ne ajută când nici nu ne dăm seama.
– Recent te-ai întors din România, de la o mănăstire, unde ai petrecut câteva săptămâni. Cum s-a născut această idee de a sta la mănăstire şi cine te-a ajutat în acest pelerinaj?
– Cred că în viaţă vine o vreme când fiecare dintre noi ajungem să ne întrebăm, care este drumul pe care Dumnezeu ni l-a pregătit. Mulţi tineri de vârsta mea sunt deja căsătoriţi, au familie. Eu nu am încă astfel de planuri, însă am vorbit odată despre acest lucru cu duhovnicul meu, părintele Calinic, şi l-am întrebat de unde pot să ştiu dacă sunt pregătită pentru căsătorie sau mai bine să aleg calea călugăriei. Acesta m-a îndrumat să-mi petrec câteva zile la o mănăstire, unde o să-mi primesc răspunsul. Cu ajutorul naşei mele şi al Preasfinţitului Părinte Episcop Siluan am luat astfel decizia de a merge la o mănăstire pentru o perioadă scurtă de timp, cu gândul de a mă apropia mai mult de Ortodoxie şi de a învăţa limba română, pe care am început să o învăţ acum la maturitate. Atât de mult mi-am dorit acest drum, că a mai rămas doar să găsesc o mănăstire care să mă primească.
– Este un lucru foarte frumos pentru o creştină să încerce o astfel de experienţă. Cum ai ajuns acolo?
– Am putut să aleg din trei posibilităţi: Mănăstirea de la Gai – Arad, Mănăstirea de maici de la Oradea şi cea de la Orşova. În cele din urmă, după ce m-am consultat cu naşa mea şi cu părinţii, am ales Mănăstirea Sfânta Ana de la Orşova. Pe urmă am primit binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Episcop Siluan şi aprobarea de şedere cerută de Preasfinţia Sa de la Episcopia de Mehedinţi. La mănăstire am fost aşteptată de Maica Ambrozia şi Maica Onufria, care au slujit câţiva ani la Episcopia din Jula. Cu acest prilej, aş dori să mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat să petrec acele zile minunate la mănăstire, părintelui arhimandrit Calinic, Preasfinţitului Siluan, naşei mele şi tuturor maicilor de la mănăstire, care m-au înconjurat cu bunătatea şi dragostea lor.
– Ai mai fost la alte mănăstiri în România? Te rog, să-mi povesteşti despre primele experienţe la mănăstire şi întâlnirea cu maicile!
– Am mai fost la mănăstiri, dar niciodată nu am locuit acolo. Maica Stareţă de la Sfânta Ana – Orşova, Maica Ambrozia şi Maica Onufria au ştiut de sosirea mea acolo şi m-au primit cu multă bucurie. Celelalte maici au fost puţin surprinse când au aflat că eu nu voi sta acolo ca orice pelerin 2–3 zile, ci timp de o lună. La început nu au ştiut cum să se comporte cu mine, ca şi cu un oaspete sau ca şi cu o soră de la obşte, deoarece eu aveam acces şi în locurile unde turiştii nu pot intra. După câteva zile, după ce am participat alături de ele la muncile de la bucătărie şi am încercat să vorbesc cu ele, m-au acceptat şi m-au învăţat foarte multe lucruri la care niciodată nici nu m-am gândit. Am învăţat cum se fac lumânările şi veşmintele bisericeşti. La început am avut probleme cu limba română, dar în câteva zile s-a rezolvat, am prins şi eu mai mult curaj şi ne-am înţeles destul de bine. Maica Ambrozia mi-a arătat toate mănăstirile din zonă. Am fost la Mănăstirea Sfântul Vodiţă, Biserica din Drobeta Turnu Severin, Mănăstirea Tismana, etc. Am vizitat locuri minunate, care mi s-au pus pe veci la suflet.
– Ce program ai avut acolo?
– Primăvara devreme nu este foarte mult de lucru pe afară sau în parcuri, la care să fie nevoie de mai multe braţe de muncă. Astfel, în fiecare dimineaţă, în afară de duminică când am mers la biserică, îmi petreceam timpul ajutând la bucătărie sau la servirea mesei. Din a doua săptămână am ajutat şi la croitorie, maicile m-au învăţat şi să cos la maşină. Cea mai drăguţă experienţă pe care am avut-o la mănăstire a fost să comunic în româneşte cu maicile. Au fost foarte răbdătoare cu mine, mi-au vorbit rar ca să înţeleg ce zic, iar dacă ziceau câte o expresie pe care nu o înţelegeam îmi explicau şi îmi scriau cuvântul pe o hârtiuţă. Eu mi-l traduceam în ungureşte, ca să nu-l uit. Dacă eu doream să le explic ceva mă corectau şi aveau răbdare să leg câte o propoziţie.
– Ce a însemnat această perioadă petrecută la mănăstire pentru tine?
– Departe de problemele de zi cu zi am cunoscut un alt mod de viaţă, oameni noi, am fost înconjurată de foarte multă dragoste, ceea ce m-a întărit atât fizic cât şi spiritual. Mă bucur foarte mult că am făcut acest drum pentru că am aflat răspunsurile la multe întrebări pe care le aveam nelămurite.
Zilele petrecute acolo au schimbat ceva în viaţa ta?
– Am învăţat că nu există pesimism şi monotonie, lucruri la care tindeam şi eu. Dacă există armonie între om şi Dumnezeu, atunci poţi trăi pozitiv şi liniştit sufleteşte. Dar pentru această armonie trebuie noi să ne străduim. Am devenit mult mai puternică, nu mai mi-e frică de problemele zilnice, pentru că ştiu că nu am doar familia care mă ajută ci şi un alt ajutor, venit de Sus, care îmi călăuzeşte drumul. Cred că aceste zile la mănăstire, pe lângă toate lucrurile bune pe care le-am învăţat, frumuseţile pe care le-am văzut, au fost şi o călăuză în credinţa ortodoxă.
– Ce-ai simţit când a trebuit să vii acasă? Nu ai avut acolo momente în care să eziţi să te întorci acasă?
– Mi-ar fi plăcut foarte mult să mai pot sta măcar două săptămâni la mănăstirea de la Orşova, pentru a fi acolo de Paşti, pentru că nu am participat niciodată la o Liturghie de Sfintele Paşti. Dar nu aşa s-a întâmplat. Puţin am fost supărată când s-a apropiat ziua plecării. Am început să le îndrăgesc foarte mult pe maicile de la mănăstire, dar definitiv nu m-am gândit niciodată să rămân acolo. Tot timpul cât am stat acolo am ştiut că familia şi prietenii de acasă mă aşteaptă şi au nevoie de mine. Sigur că maicile mi-au propus să rămân. M-au întrebat de mai multe ori, dacă sigur vreau să merg acasă şi că mă vor aştepta să mă întorc oricând la Orşova. A trebuit să vin acasă să mă pregătesc pentru examenul de limba română, pentru a-mi putea primi diploma de universitate, dar ne-am despărţit de maicile de la mănăstire promiţându-le că o să revin cu siguranţă.
A. Butar

Comentarii