Simpozion la Paris şi nu numai atât!…

La Universitatea Sorbona IV din Paris, a fost organizat, în perioada 17–19 mai, un simpozion al lectorilor din România care predau limbă, literatură şi civilizaţie românească în diverse facultăţi din străinătate, întrunire despre care relatează colega mea, Elena Sandu, în articolul alăturat. Eu aş dori să vă povestesc mai ales despre „atracţiile pariziene” care au completat evenimentul ştiinţific.
Când ajungi într-un asemenea loc, dorinţa cea mai puternică este să vezi tot, să te transformi într-un aspirator care absoarbe toată oferta „Oraşului Luminilor”, dar, deja din trenuleţul care ne-a dus de la aeroport în centrul oraşului, am fost asaltaţi de doi cântăreţi ambulanţi, cât se poate de români.
Era doar primul semn al diversităţii populaţiei Parisului, oameni de toate rasele, culorile şi religiile, veniţi în capitala unei ţări care are una dintre cele mai generoase legislaţii în relaţie cu viaţa socială a locuitorilor săi.
Cu toate acestea, Parisul nu şi-a pierdut farmecul francez, nici puternicul sentiment de libertate pe care-l emană prin firescul comportamentului „nefiresc”, prin toate măruntele situaţii întâlnite aiurea prin oraş. Poţi să te întinzi pe iarbă, să faci exerciţii de gimnastică în orice poziţii doreşti, chiar dacă eşti lângă Senat, în Jardin de Luxembourg, poţi să-ţi astâmperi foamea cu o „scovardă” de la un chioşc aflat aproape în faţa Palatului Elysee, reşedinţa proaspătului preşedinte al Republicii Franceze, François Hollande, sau să te îmbraci cu cele mai ciudate veşminte. Nimeni nu se miră, nu se scandalizează, nu condamnă pe nimeni.
Sunt destul de mulţi turişti, mai ales în zona obiectivelor care definesc oraşul. În faţa Catedralei Notre-Dame, un cort imens adăposteşte un fel de târg al brutarilor şi patiserilor care fac pe loc demonstraţii de măiestrie, în care implică, spre amuzamentul maturilor, copii de toate vârstele.
Cred că deosebim parizienii de turişti din plăcerea cu care localnicii stau pe terasele restaurantelor şi cafenelelor la nişte mese minuscule, întotdeauna întorşi cu faţa spre trecători.
De la nivelul străzii, pătrundem în spaţii care nu se dezvăluie atât de uşor oricui, deşi ascund comori de frumuseţe. Mă gândesc la clădirea în care se află Ambasada României, pe care, cei care au norocul să o locuiască, o consideră cea mai frumoasă ambasadă din Paris. Şi cred că nu greşesc.
Clădirea a suferit mai multe transformări, dar cea care i-a dat o înfăţişare foarte apropiată de cea actuală a fost contesa Martine de Béhague (1869–1939), colecţionară de artă, pe care unii o socotesc „un Mecena” francez, datorită generozităţii cu care a ajutat mai mulţi artişti, Paul Valery, de exemplu, fiind angajat aici ca bibliotecar. După moartea ei, în 1939, palatul a fost cumpărat de statul român, primul ambasador care a locuit aici fiind Gheorghe Tătărescu.
În sala de bal, numită şi salonul de aur, a avut loc deschiderea oficială a seminarului nostru şi conferinţa istoricului Lucian Boia despre identitatea românească, în prezenţa mai multor personalităţi române şi franceze. Evenimentul a fost fericit completat cu un concert de muzică clasică susţinut în, arhitectonic vorbind, surprinzătoarea sală bizantină.
Minunile Parisului nu s-au sfârşit aici, dacă ar fi doar să adaug că la atelierul lui Constantin Brâncuşi am ascultat-o pe Doina Lemny, muzeograf, vorbindu-ne două ore despre viaţa şi operele artistului sau că am stat la cozi interminabile ca să profităm de „Noaptea Muzeelor” din 19 mai, eveniment european care, iată, ne-a găsit în cel mai minunat loc posibil.
Parisul are însuşirea de a-ţi stârni o poftă irezistibilă de a reveni.
Lector Maria Gavra

Comentarii