La Universitatea Sorbona IV din Paris, a fost
organizat, în perioada 17–19 mai, un simpozion al lectorilor din România care
predau limbă, literatură şi civilizaţie românească în diverse facultăţi din
străinătate, întrunire despre care relatează colega mea, Elena Sandu, în articolul alăturat. Eu aş dori să vă povestesc mai
ales despre „atracţiile pariziene” care au completat evenimentul ştiinţific.
Când ajungi într-un asemenea loc, dorinţa cea mai
puternică este să vezi tot, să te transformi într-un aspirator care absoarbe
toată oferta „Oraşului Luminilor”, dar, deja din trenuleţul care ne-a dus de la
aeroport în centrul oraşului, am fost asaltaţi de doi cântăreţi ambulanţi, cât
se poate de români.
Era doar primul semn al diversităţii populaţiei Parisului,
oameni de toate rasele, culorile şi religiile, veniţi în capitala unei ţări
care are una dintre cele mai generoase legislaţii în relaţie cu viaţa socială a
locuitorilor săi.
Cu toate acestea, Parisul nu şi-a pierdut farmecul
francez, nici puternicul sentiment de libertate pe care-l emană prin firescul
comportamentului „nefiresc”, prin toate măruntele situaţii întâlnite aiurea
prin oraş. Poţi să te întinzi pe iarbă, să faci exerciţii de gimnastică în
orice poziţii doreşti, chiar dacă eşti lângă Senat, în Jardin de Luxembourg,
poţi să-ţi astâmperi foamea cu o „scovardă” de la un chioşc aflat aproape în
faţa Palatului Elysee, reşedinţa proaspătului preşedinte al Republicii
Franceze, François Hollande,
sau să te îmbraci cu cele mai ciudate veşminte. Nimeni nu se miră, nu se
scandalizează, nu condamnă pe nimeni.
Sunt destul de mulţi turişti, mai ales în zona
obiectivelor care definesc oraşul. În faţa Catedralei Notre-Dame, un cort imens
adăposteşte un fel de târg al brutarilor şi patiserilor care fac pe loc
demonstraţii de măiestrie, în care implică, spre amuzamentul maturilor, copii
de toate vârstele.
Cred că deosebim parizienii de turişti din plăcerea
cu care localnicii stau pe terasele restaurantelor şi cafenelelor la nişte mese
minuscule, întotdeauna întorşi cu faţa spre trecători.
De la nivelul străzii, pătrundem în spaţii care nu
se dezvăluie atât de uşor oricui, deşi ascund comori de frumuseţe. Mă gândesc
la clădirea în care se află Ambasada României, pe care, cei care au norocul să
o locuiască, o consideră cea mai frumoasă ambasadă din Paris. Şi cred că nu
greşesc.
Clădirea a suferit mai multe transformări, dar cea
care i-a dat o înfăţişare foarte apropiată de cea actuală a fost contesa
Martine de Béhague (1869–1939), colecţionară de artă, pe care unii o socotesc „un
Mecena” francez, datorită generozităţii cu care a ajutat mai mulţi artişti,
Paul Valery, de exemplu, fiind angajat aici ca bibliotecar. După moartea ei, în
1939, palatul a fost cumpărat de statul român, primul ambasador care a locuit
aici fiind Gheorghe Tătărescu.
În sala de bal, numită şi salonul de aur, a avut
loc deschiderea oficială a seminarului nostru şi conferinţa istoricului Lucian Boia despre identitatea
românească, în prezenţa mai multor personalităţi române şi franceze.
Evenimentul a fost fericit completat cu un concert de muzică clasică susţinut
în, arhitectonic vorbind, surprinzătoarea sală bizantină.
Minunile Parisului nu s-au sfârşit aici, dacă ar fi
doar să adaug că la atelierul lui Constantin Brâncuşi am ascultat-o pe Doina Lemny, muzeograf, vorbindu-ne două
ore despre viaţa şi operele artistului sau că am stat la cozi interminabile ca
să profităm de „Noaptea Muzeelor” din 19 mai, eveniment european care, iată, ne-a
găsit în cel mai minunat loc posibil.
Parisul are însuşirea de a-ţi stârni o poftă irezistibilă
de a reveni.
Lector
Maria Gavra
Comentarii
Trimiteți un comentariu