Interpretă, compozitoare şi textieră, cu o voce de excepţie, Zoia Alecu s-a
născut în 1956, în Bucureşti. A început să cânte folk în 1973, iar între
1986–2005 a făcut parte mai întâi din trupa rock Sfinx, şi-apoi din Sfinx
Experience. Din 2005, după dizolvarea acesteia, se întoarce la prima sa
dragoste, muzica folk. În 2012 se împlinesc 39 de ani de când cu onoare stă pe scenă,
păstrându-şi tinereţea vocii, a trupului, a minţii şi a spiritului. A fost
numită des Joan Baez a României, însă – deşi consideră onorantă comparaţia –,
de mică şi-a propus să fie Zoia Alecu a României şi i-a reuşit. Am avut
prilejul să o ascult recent într-un concert la Clubul Flex din Arad şi am stat
de vorbă cu ea despre pasiunea sa de-o viaţă, care se numeşte muzica folk.
– Da, aşa este, fac anul acesta 40 de ani de stat pe scenă, zic eu cu
onoare. Totul a început la vârsta de 17 ani cântând folk. Apoi în anul 1986 am
întrerupt cu folkul şi am mers cu trupa Sfinx Experience. Cu ei am învăţat să
fiu o profesionistă din cap până-n picioare, pentru că stând într-o trupă
trebuie să înveţi să fii coechipier. În 2005 a încetat activitatea cu Sfinx
Experience, pentru o perioadă de şase ani m-am făcut profesoară de canto, timp
în care sigur, aveam material discografic destul de mult şi m-am gândit că nu
ar fi rău să mă întorc la prima dragoste… Drept pentru care în anul 2007 mi-am
lansat primul meu album de autor, visul meu de-o viaţă, albumul „Vino aici”.
Sigur că alături de Sfinx Experience am mai compus piese, iar după primul
album, la numai doi ani distanţă, am scos un alt album care se numeşte „Cărări
de maci”, iar anul acesta, pe 17 mai, intenţionez să lansez cel de-al treilea
album care se va numi „Printre lupi”, şi despre care oamenii de specialitate şi
prietenii mi-au spus că e cel mai bun album al meu de până acum.
– În trupa Sfinx Experience cântaţi alături de Crina Mardare, chiar din
primii ani…
– Am fost împreună la acelaşi liceu de muzică, care se numea atunci „George
Enescu”, acum am înţeles că se numeşte „Dinu Lipatti”. Eu am început cu vioară,
iar Crina cu pianul. Stând şi foarte aproape una de alta, drumul nostru către
acel liceu de muzică era acelaşi. Şi îmi aduc aminte: eu eram micuţă, aveam un
pic mai mult de şapte ani, mă uitam după Crina şi o admiram ce copil frumos
era, cu ochii mari, roşie în obraji, un copil sănătos, cum vedeam eu în
desenele animate. De ce? Pentru că eu, când mă uitam în oglindă vedem o faţă
lividă, eram foarte slăbuţă, firavă, cu ochii albaştri şi foarte strălucitori şi
cu o paloare, pe când ea era roşie în obraji, mai plinuţă decât mine, deci avea
toată alura aceea a unui copil sănătos şi vesel.
– Povestiţi-ne şi nouă cum aţi achiziţionat prima chitară?
– Asta este o chestie care o să mă urmărească dincolo de viaţa mea. Îmi
doream foarte mult să am o chitară, nu am îndrăznit să-i spun lui tata că am
„fluturaşi” în cap şi am stat şi m-am gândit cum aş putea eu să fac rost de
şapte sute de lei, o sumă totuşi uriaşă pe vremea aceea. Mi-a trecut prin cap
să merg la centrul de colectat sânge, am donat de câteva ori sânge şi în 6–7
luni mi-am adunat suma de care aveam nevoie să-mi cumpăr chitara.
– O mai aveţi?
– Nu o mai am. Pe fiul meu l-am născut în 1981 şi prima dată când am plecat
cu Sfinxul el avea şase ani, iar când m-am întors am găsit-o zob, plimba
maşinuţele pe corzi… Sigur că nu mai cântam pe acea chitară, era doar un
remember frumos, era o amintire, ca un fel de obiect de muzeu. Sigur că nu m-am
supărat pe el, era un fel de răzbunare pentru că eram foarte mult plecată.
– Obişnuiesc să spun că Cenaclul Flacăra a fost un fel de rampă de lansare
pentru majoritatea folkiştilor din România. După cum ştiu, Dvs. nu aţi stat
prea mult în Cenaclul Flacăra…
– Pentru mine nu a fost o rampă de lansare, eu dacă m-am lansat, am făcut-o
prin Cenaclul Amfiteatrul Artelor şi Viaţa Studenţească, era o revistă
foarte citită în mediul studenţesc. Şi pentru că nu am avut sorţi de izbândă în
anul 1974, când am ajuns pentru prima dată la „Flacăra”, m-am dus la Cenaclul Amfiteatrul Artelor şi de
acolo, sigur, peste un an, un an şi jumătate domnul Păunescu m-a văzut şi mi-a
zis „tu trebuie să vii şi să cânţi al Cenaclul Flacăra, îmi cer scuze, nu te-am
remarcat atunci când ai fost pentru prima dată”. Am zis: „da, scuze acceptate”.
Am avut o relaţie extrem de jovială şi de frumoasă cu Adrian Păunescu, numai că
eu nu am fost un membru deplin al Cenaclului, ci am fost colaborator extern.
– Să vorbim despre melodiile Dvs. Aţi amintit albumul „Vino aici”, chiar
piesa din titlul albumului a fost şi premiată…
– Da, melodia „Vino aici” a fost premiată ca cea mai bună piesă a anului
2007, pentru că atunci a fost lansată piesa, inclusiv albumul, şi am primit
încă un premiu „pentru cea mai bună voce a muzicii folk”.
– Sunt superbe aceste texte pe care le scrieţi. Spuneţi-mi, cum se nasc
aceste melodii?
–Din lăuntrul meu şi din cultura mea, care nu este nici multă, nici puţină,
este exact aşa cum trebuie să fie, dar foarte multe piese îmi sunt inspirate de
prieteni, foarte multe piese îmi sunt inspirate de stările mele interioare, de
trăirile mele, de experienţele mele din viaţă.
– Aveţi o legătură spirituală cu Maria Tănase. Ce a însemnat Maria
Tănase pentru cariera, pentru viaţa Dvs.?
– Maria Tănase a însemnat enorm pentru mine. Este un fel de zeitate din
punctul meu de vedere şi am rămas la părerea că o astfel de voce, un astfel de
talent şi un astfel de artist poate că se naşte o dată la o sută de ani. A fost
artista care a îmbrăţişat folclorul din absolut toate zonele României. Am
crescut cu cântecele ei în auzul meu, care m-au marcat şi mi-au plăcut foarte
mult. Piesa „Ouă de rouă” aşa am compus-o. După ce am scris vorbele, am avut
impresia că am fost chiar locuită de către spiritul ei în acele minute
fabuloase în care eu am conceput textul la „Ouă de rouă”, pentru că eu cu ea am
stat de vorbă. Uitându-mă pe frunze şi pe ce era în jurul meu, era cumva la
crepuscul, nu era de dimineaţă, era toamnă şi tot ce mă înconjura, toate
frunzele, paleta de culori extraordinare m-au dus cu gândul că acele sfere de
pe frunze, cu apă şi cu lumină, ar putea fi „ouă de rouă”. Şi vorbeam cu Maria
Tănase şi o întrebam: „Ştiai tu Marie/ Că roua e vie/ Că-n zori face ouă/ Şi
ies pui de rouă…”. Probabil, crescând cu vocea ei în auz, vocea mea într-un fel
a împrumutat nuanţă din vocea ei, pentru că eu am considerat-o ca şi pe o
maestră, ca şi pe o profesoară.
– Lumea vă vede mereu veselă, sunteţi veşnic tânără. Care este filozofia
Dvs. de viaţă? Ce este important în viaţă?
– Foarte important în viaţă este să te iubeşti, să te preţuieşti şi să te
respecţi pe tine însuţi, pentru că, pornind de la această idee, înseamnă că
ştii cum să o faci şi cu cei din jurul tău. Dacă nu ştii să o faci cu tine, nu
ai de unde să dăruieşti altora, pentru că nu ştii cum este. Iar, mai mult de
atât, sunt o fire foarte iertătoare, iert şi vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi
acelaşi lucru.
– E uşor să ierţi?
– De multe ori nu e. Ca dovadă, multă lume nu o face. Dar trebuie să spui
doar atât: ei, probabil cel ce m-a jignit acum, are o zi proastă… Îl iert!
Iulia Kaupert
– E uşor să ierţi?
RăspundețiȘtergere