Ce ştim despre fericire (II)

Cum spuneam într-un număr anterior (Vis ferice de iubire. Ce ştim despre fericire), cuvintele mai vechi, ferice, a ferici, şi cele uzuale până astăzi, fericit, fericire, au toate, un temei latinesc, anume cuvântul felix, pe care îl reţinem din sintagmele terra felix şi Dacia felix, ultima fiind denumirea acordată de împăratul Traianus provinciei romane de curând cucerite, sintagmele fiind traduse „pământ fericit”, respective „Dacia fericită”. Că lucrurile nu stau întocmai aşa, în ce priveşte traducerea, voi încerca să lămuresc în cele de mai jos, făcând apel la etimologie.

Cum se ştie, în orice limbă, cuvintele au la începuturi sensuri mai concrete, cele secundare şi cele figurate apărând de-a lungul timpului, printr-o mereu primenire şi îmbogăţire a sensului de bază. Foarte puţine cuvinte sunt monosemantice, au, adică, un singur înţeles, majoritatea achiziţionând în timp o impresionantă pletoră de sensuri, dicţionarele explicative ale fiecărei limbi dând mărturie despre acest adevăr binecunoscut.
În privinţa cuvântului felix, lucrurile stau la fel, o primă încadrare printre rudele sale conturându-ne şi familia sa lexicală, fapt relevant pentru vorbitorii limbii noastre, deoarece îi regăsim, fie ca lexeme moştenite, fie ca împrumuturi, în română. Aşadar, sunt înrudite cu felix, următoarele cuvinte: fecundus, fertilis, femina. La o primă, superficială, vedere, felix ar putea fi considerat un intrus, întrucât sensul de „fericit” nu poate fi racordat cu sensul evident al celorlalte cuvinte, din care se desprinde în mod evident sensul lexical de bază, acela de „fertilitate”. În realitate, sensurile sunt perfect compatibile, dacă urmărim evoluţia sensului cuvântului prin prisma mentalităţii romane, o mentalitate de tip agrar, la începuturile sale. Astfel, sensul iniţial al lui felix este, în concordanţă cu cel al cuvintelor înrudite menţionate deja, acela de „fertil, roditor, mănos”, şi în această cheie trebuie înţeleasă şi tradusă şi sintagma terra felix, anume „pământ roditor”. Evoluţia ulterioară a sensului, de la ideea de „fertil”, la cea de „fericit”, nu este greu de recuperat, fiind susţinută de multe alte cuvinte latineşti din aceeaşi sferă semantică, fapt ce le converteşte în mentaleme, adică în cuvinte emblematice pentru mentalitatea poporului respectiv. Astfel, cuvântul labor, înseamnă „chin, trudă, suferinţă”, sens uşor de înţeles prin raportare la dificultatea lucrărilor agrare din antichitate. Munca ogorului era în sine una trudnică, ameninţată şi de vicisitudini ale vremii şi vremurilor: secetă, inundaţii, invazii, războaie. La polul opus, verbul fruor, între ale cărui forme îl întâlnim pe fructus, de la care se revendică cuvintele româneşti vechi frupt, a se înfrupta, precum şi mai noul fruct, înseamnă, la origine, „a se bucura de roade”. Un cuvânt cu evoluţie similară lui felix este şi laetus, care, ca sens de bază, însemna „mănos”, ajungând ulterior la sensul de „voios”, sensul ultim fiind valorificat şi de numele propriu feminin, Laetitia (Letizia sau Letiţia).
Evoluţia sensurilor cuvintelor de mai sus ne arată faptul că orice popor îşi exprimă, prin cuvinte, valorile, în funcţie de ocupaţiile sale primordiale, sensul de „fericit” al lui felix derivând firesc într-o mentalitate agrară, de la cel de „fertil”. Astfel, şi sintagma Dacia felix, poate fi citită în această dublă, întregitoare notă, în acord cu marea propagandă efectuată de aparatul de stat imperial roman în scopul colonizării Daciei, una dintre ultimele cuceriri ale imperiului. Astfel, Dacia era prezentată, în acord cu realitatea din teren, ca un ţinut mănos, fertil, unde colonii romani, veteranii, îşi puteau întemeia  gospodării, ferme, trăindu-şi astfel visul mult aşteptat al lăsării la vatră. Datorită lor, noi, cei de azi, exprimăm noţiunea de fericire printr-un cuvânt care, la început, vorbea şi despre preţul obţinerii ei.
dr. Elena-Tia Sandu

Comentarii