Cum spuneam într-un număr anterior (Vis
ferice de iubire. Ce ştim despre fericire), cuvintele mai vechi, ferice, a ferici, şi cele uzuale până astăzi, fericit, fericire, au
toate, un temei latinesc, anume cuvântul felix,
pe care îl reţinem din sintagmele terra
felix şi Dacia felix, ultima
fiind denumirea acordată de împăratul Traianus provinciei romane de curând
cucerite, sintagmele fiind traduse „pământ fericit”, respective „Dacia
fericită”. Că lucrurile nu stau întocmai aşa, în ce priveşte traducerea, voi
încerca să lămuresc în cele de mai jos, făcând apel la etimologie.
Cum se ştie, în orice limbă, cuvintele au la începuturi sensuri mai
concrete, cele secundare şi cele figurate apărând de-a lungul timpului,
printr-o mereu primenire şi îmbogăţire a sensului de bază. Foarte puţine
cuvinte sunt monosemantice, au, adică, un singur înţeles, majoritatea achiziţionând
în timp o impresionantă pletoră de sensuri, dicţionarele explicative ale
fiecărei limbi dând mărturie despre acest adevăr binecunoscut.
În privinţa cuvântului felix, lucrurile stau la fel, o primă încadrare
printre rudele sale conturându-ne şi familia sa lexicală, fapt relevant pentru
vorbitorii limbii noastre, deoarece îi regăsim, fie ca lexeme moştenite, fie ca
împrumuturi, în română. Aşadar, sunt înrudite cu felix, următoarele cuvinte: fecundus,
fertilis, femina. La o primă, superficială, vedere, felix ar putea fi considerat un intrus, întrucât sensul de
„fericit” nu poate fi racordat cu sensul evident al celorlalte cuvinte, din
care se desprinde în mod evident sensul lexical de bază, acela de
„fertilitate”. În realitate, sensurile sunt perfect compatibile, dacă urmărim
evoluţia sensului cuvântului prin prisma mentalităţii romane, o mentalitate de
tip agrar, la începuturile sale. Astfel, sensul iniţial al lui felix este, în concordanţă cu cel al
cuvintelor înrudite menţionate deja, acela de „fertil, roditor, mănos”, şi în
această cheie trebuie înţeleasă şi tradusă şi sintagma terra felix, anume „pământ roditor”. Evoluţia ulterioară a
sensului, de la ideea de „fertil”, la cea de „fericit”, nu este greu de
recuperat, fiind susţinută de multe alte cuvinte latineşti din aceeaşi sferă
semantică, fapt ce le converteşte în mentaleme, adică în cuvinte emblematice
pentru mentalitatea poporului respectiv. Astfel, cuvântul labor, înseamnă „chin, trudă, suferinţă”, sens uşor de înţeles prin
raportare la dificultatea lucrărilor agrare din antichitate. Munca ogorului era
în sine una trudnică, ameninţată şi de vicisitudini ale vremii şi vremurilor:
secetă, inundaţii, invazii, războaie. La polul opus, verbul fruor, între ale cărui forme îl întâlnim
pe fructus, de la care se revendică
cuvintele româneşti vechi frupt, a se înfrupta, precum şi mai noul fruct,
înseamnă, la origine, „a se bucura de roade”. Un cuvânt cu evoluţie similară
lui felix este şi laetus, care, ca sens de bază, însemna
„mănos”, ajungând ulterior la sensul de „voios”, sensul ultim fiind valorificat
şi de numele propriu feminin, Laetitia (Letizia sau Letiţia).
Evoluţia sensurilor cuvintelor de mai sus ne arată faptul că orice popor
îşi exprimă, prin cuvinte, valorile, în funcţie de ocupaţiile sale primordiale,
sensul de „fericit” al lui felix
derivând firesc într-o mentalitate agrară, de la cel de „fertil”. Astfel, şi
sintagma Dacia felix, poate fi citită
în această dublă, întregitoare notă, în acord cu marea propagandă efectuată de
aparatul de stat imperial roman în scopul colonizării Daciei, una dintre ultimele
cuceriri ale imperiului. Astfel, Dacia era prezentată, în acord cu realitatea
din teren, ca un ţinut mănos, fertil, unde colonii romani, veteranii, îşi
puteau întemeia gospodării, ferme,
trăindu-şi astfel visul mult aşteptat al lăsării la vatră. Datorită lor, noi,
cei de azi, exprimăm noţiunea de fericire printr-un cuvânt care, la început,
vorbea şi despre preţul obţinerii ei.
dr. Elena-Tia Sandu
Comentarii
Trimiteți un comentariu