Copii din Bucureşti în vizită la Micherechi - „Am realizat că nu suntem diferiţi unii de alţii”

Pe 16 iunie, un grup de elevi de la Şcoala cu clasele I–VIII nr. 117 din Bucureşti s-a aflat la şcoala generală din Micherechi. Cele două şcoli au încheiat un act de colaborare încă în toamna anului trecut, în cadrul proiectului „Conexiuni transfrontaliere româneşti. Contacte cu elevii români din comunităţile istorice româneşti din jurul României (Ungaria)”.

După întoarcerea în capitala României, Andra Pascu, elevă în clasa a VI-a C (îndrumător prof. Maria Băran) şi Ema Aniţei, elevă în clasa a VII-a A (Prof. coordonator: Ana Delescu) de la şcoala generală nr. 117 din Bucureşti ne-au trimis impresiile lor despre întâlnirea cu elevii şi profesorii de la şcoala din Micherechi.

În weekend-ul din 15–17 iunie 2012 am fost în Ungaria, în localităţile Jula şi Micherechi. Am fost în cadrul unui parteneriat realizat între elevii şcolii nr. 117 Bucureşti şi elevii şcolii generale din Micherechi, cu scopul de a socializa şi a vedea asemănările şi deosebirile dintre învăţământul din România şi învăţământul românesc din ţara vecină, Ungaria.

Acolo am găsit oraşe curate, oameni primitori şi drăguţi. Elevii au fost primitori şi ne-au dăruit câte o floare, dar şi întreaga lor dragoste şi prietenie.

Oraşul Jula este încărcat de istorie şi cultură românească, păstrate cu sfinţenie de către locuitori într-un spaţiu natural deosebit, cu multă verdeaţă şi vestigii primitoare pentru orice român de oriunde ar veni şi oriunde ar trăi.

Vizita noastră la şcoala din Micherechi s-a dovedit a fi interesantă, emoţionantă şi benefică atât pentru noi, cât şi pentru gazdele ospitaliere, cu care am reuşit să schimbăm impresii despre mediile în care trăim şi învăţăm.

Am realizat că nu suntem diferiţi unii faţă de ceilalţi şi că este o plăcere să ne întâlnim, ba chiar o obligaţie pentru păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti.

Ne-au impresionat deopotrivă profesori şi elevi citatele existente aproape în fiecare clasă, mobilizatoare în ceea ce priveşte limba, cum ar fi: Limba este întâiul poem al unui popor. A fost o experienţă interesantă pe care abia aştept să o repet.

* * *

Călătoria noastră în Ţara Crişurilor a început după ce am trecut de punctul de control vamal, ce desparte România de vecina sa, Ungaria.

Peisajul, deşi la început nu mi s-a părut prea spectaculos, după puţin timp, a devenit unul de vis. Iarba avea o altă nuanţă faţă de cea din ţara noastră, iar copacii păreau a fi aliniaţi, gata să-şi întâmpine cu respect vizitatorii.

După puţin timp de visare, mi-am amintit că acele meleaguri au aparţinut cândva ţării mele şi-am început să mă întreb, dacă acestea ar mai face parte din România, le-aş mai privi cu aceiaşi ochi?

Când am ajuns în oraşul Gyula (sau, cum îi spun românii, Jula), am vizitat mai întâi Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, ce găzduieşte redacţia revistei „Foaia românească”, un săptămânal al românilor din Ţara Crişurilor.

Acolo am fost întâmpinaţi cum se cuvine de către colectivul redacţiei. Membrii acestuia au făcut schimb de impresii cu profesorii noştri, în timp ce noi ne potoleam setea şi ascultam cum degetele colegei noastre, Arina Stanciu, mângâiau sau alunecau pe clapele pianului, cântând diverse melodii ce ne-au încântat auzul.

La scurt timp, am părăsit redacţia şi am mers să vizităm o biserică veche, numită „Sân’ Nicolae”, unde preotul ne-a spus câteva cuvinte despre istoria acestui lăcaş de rugăciune, arătându-ne, la final, altarul şi prezentându-ne fiecare parte a acestuia.

După această lecţie despre viaţa spirituală a fraţilor noştri din Ungaria, ne-am continuat turul oraşului, aflând pe parcurs faptul că unul dintre cei mai mari scriitori români, Liviu Rebreanu, a fost sublocotenent în armata austro-ungară, de unde a dezertat, Imperiul Austro-Ungar pierzând un soldat genial, iar România, câştigând un dramaturg şi un romancier strălucit. De-a lungul plimbării noastre, consulul României în Ungaria, domnul Răzvan Ciolcă, ne-a onorat cu prezenţa sa.

Prin locurile pe unde ne-am delectat cu felurite mâncăruri, s-a dovedit că diferenţa lingvistică nu poate fi un obstacol, căci cuvântul „mulţumesc”, în orice limbă ar fi acesta rostit, îşi atinge scopul.

După călătoria noastră minunată prin Jula, în urma căreia ne-am îmbogăţit cunoştinţele, am fost nevoiţi să părăsim acest minunat oraş pentru a ne reîntâlni cu prietenii noştri români din Micherechi.

Eram cu toţii foarte nerăbdători să ajungem în Micherechi şi ni s-a părut că drumul a durat câţiva zeci de ani când, în realitate, a durat doar vreo 20–30 de minute. De-a lungul drumului, doamnele profesoare au avut grijă să ne spună câteva cuvinte despre comunitatea de români din acel sat, ocazie cu care am aflat că ansamblul de dansuri populare româneşti din Micherechi este cunoscut la nivel internaţional şi că mai toţi oamenii de acolo vorbesc limba română. Unul dintre cele mai interesante lucruri mi s-a părut a fi faptul că activitatea principală a locuitorilor este cultivarea legumelor în sere, aceştia făcând export cu roadele muncii lor.

Într-un final, am ajuns în Micherechi, unde am fost impresionată de felul în care am fost primiţi cu braţele deschise de către micherecheni, la şcoala din sat.

După ce am intrat şi am luat cu toţii loc, directoarea şcolii generale din Micherechi, Ana Sárközi, ne-a ţinut un discurs în care ne-a prezentat un scurt istoric al instituţiei de învăţământ respective şi ne-a spus câteva cuvinte despre viaţa de zi cu zi a elevilor şi a locuitorilor satului, ce sunt sigură că le-a ajuns tuturor la inimă.

Cuvântarea doamnei directoare din Micherechi a fost urmată de cea a doamnei profesoare Violeta Hubca, care, la rândul dumneaei, a spus câte ceva despre şcoala noastră şi proiectele în care este inclusă aceasta, încheind prin a spune că, fără acest parteneriat, n-am fi putut intra în „Clubul European”.

Odată cu terminarea discursurilor, am avut cu toţii libertatea de a ne servi din delicioasele prăjituri pregătite cu atâta dragoste de către prietenii noştri din Ungaria.

Deşi sunt foarte bucuroasă că am reuşit să mă reîntâlnesc cu prietena mea, Carina Iuhas, mă mâhneşte faptul că nu am reuşit să mă întâlnesc şi cu Diana Patricia Bogdan. Momentul revederii dintre mine şi Carina a fost unul minunat, amândouă fiind foarte emoţionate. Deşi am avut puţin timp la dispoziţie, am reuşit să ne povestim multe lucruri şi am dat, alături de aceasta, un interviu pentru postul de radio „O voce românească”. De asemenea, am fost încântată de faptul că prietenii şi colegii mei au făcut un pas spre ea, vorbind şi glumind ca şi cum s-ar cunoaşte cu toţii de o viaţă.

Sătenii ne-au arătat multă bunăvoinţă, lăsându-ne să le vizităm atât serele, cât şi fabrica unde-şi depozitau şi ambalau produsele destinate pieţei interne şi externe.

Spre finalul vizitei noastre în Micherechi, am fost duşi la un local cu îngheţată, unde proprietarii au fost foarte generoşi cu noi, oferindu-ne îngheţată din partea casei.

În încheiere, aş dori să spun cât de mult m-au impresionat locuitorii din Micherechi, atât prin mărinimia şi generozitatea lor, cât şi prin faptul că s-au gândit la toate, reuşind să ne facă vizita în satul lor una de vis, oferindu-ne astfel amintiri pe care nu le vom putea uita niciodată.

Mă voi înscrie în astfel de programe de schimb interculturale ori de câte ori voi avea ocazia, întrucât le oferă tuturor elevilor ocazia de a-şi crea amintiri de neuitat, alături de prieteni ce le pot sta alături o viaţă.