Un grup de prieteni de la Săcal, 22 la număr, am pornit în zorii zilei de
16 iunie, într-o excursie în Munţii Apuseni. Prima oprire a fost la Groapa
Ruginoasă, unde după un urcuş anevoios, timp de o oră pe stâncă şi poteci
înguste, am ajuns la splendidul peisaj al zonei, oferit de Gropa Ruginoasă, o
ravenă uriaşă, cu rupturi ruginii în munte. Cărarea până aici şerpuieşte când
pe lângă un pârău, când prin apa repezită, când printre bolovanii proptiţi de
mii de ani printre brazii falnici. Fără antrenament pe munte, am obosit repede,
dar nu ne-am dat aşa de uşor bătuţi.
Când urcuşul se termină, ne-a întâmpinat o poieniţă. Parcă cineva a
aşezat-o acolo anume ca să-ţi tragi sufletul. Iar când am ajuns, nici nu
bănuiam ce ni se va arăta în faţă. Brazii au dispărut, pământul s-a rupt brusc,
lăsând loc prăpăstiei roşii. Groapa Ruginoasă este un fenomen aparte. S-a
format din cauza eroziunii solului şi asta într-un timp foarte scurt. Acum 80
de ani era doar o mică văiugă. Muchiile ei sunt ascuţite, de aceea nu se poate
coborî uşor, ba dimpotrivă, îţi trebuie echipament de alpinist. După o scurtă
pauză şi după ce am imortalizat prin fotografii ceea de ce ochii noştri s-au
bucurat ne-am continuat drumul stabilit.
A doua oprire am făcut-o la Peştera Scărişoara, cea mai mare peşteră cu
gheaţă din România, situată la altitudinea de 1165 m şi cu vârsta de peste
3.000 de ani, unde am şi făcut un popas de aproximativ trei ore. Peştera oferă
un peisaj de o splendoare nemaiîntâlnită. La intrarea în peşteră, prima
senzaţie a fost că e o poartă către alt tărâm. Imensitatea care te întâmpină şi
zgomotul picăturilor de apă care cad de peste tot sunt impresionante. Intrarea
se face printr-un aven cu un diametru de vreo 60 m, unde ai impresia că nu a
bătut soarele niciodată, totul pare un peisaj mitologic. Oricum, semnele civilizaţiei
(scările metalice prinse în stâncă, camerele de supraveghere şi cablurile
electrice folosite pentru iluminat) te readuc în prezent. Jos este un strat de
zăpadă etern, care nu se topeşte niciodată şi are scări săpate în trepte pentru
turişti. Peştera în sine nu e foarte mare (vreo 700 m lungime) şi, din păcate,
nu se poate vizita toată. După vizitarea peşterii, am făcut o plimbare,
admirând frumuseţile naturii, munţii, văile, pădurile de brad, casele
tradiţionale cu o arhitectură bogată în lemn şi piatră specific zonei. Am
schimbat câteva cuvinte cu localnicii, despre viaţa grea de la munte, munca
istovitoare şi iernile grele ce îi ţin adeseori izolaţi în casele lor.
Am părăsit acele locuri cu nostalgie şi vrând parcă să ducem cu noi, la
Săcal, puţin din liniştea şi frumuseţile cu care a înzestrat Dumnezeu frumoasa
noastră ţară. Cei care au fost odată în Apuseni cu siguranţă revin, atraşi de
frumuseţea locurilor. Aici se întâlnesc cele mai multe fenomene carstice din
ţara noastră. Locurile sunt superbe! Aici sunt multe cascade, mulţi gheţari,
care rezistă în perioadele caniculare din mijlocul verii şi multe alte
frumuseţi sculptate de apă – un sculptor care, încet şi sigur, a modelat
diverse forme, croindu-şi drum printre pietrele calcaroase. De la Gheţarul
Scărişoara drumul nostru a continuat spre Cheile Ordâncuşei, pe care le-am
străbătut printr-o ultimă plimbare, bucurându-ne pentru ultima dată de
splendida zi petrecută pe aceste meleaguri.
Am fost plăcut impresionaţi de tot ce am văzut în acea zi şi ne-am întors
acasă cu o mare încărcătură sufletească, dar şi cu promisiunea de a vizita şi
alte lucruri la fel de frumoase şi de interesante din împrejurimi. V-am
dezvăluit această experienţă a noastră cu scopul de a vă trezi curiozitatea să plecaţi
şi dumneavoastră în drumeţie. Călătorie plăcută!
Adela Negrău, Săcal
Comentarii
Trimiteți un comentariu