Locuri şi oameni din Ungaria şi Transilvania în descrierile lui John Paget din prima jumătate a secolului al 19-lea (partea a II-a)
Continuându-şi drumul în caleaşca viitoarei sale soţii,
John Paget ajunsese la ruinele ce aminteau de gloria Imperiului Roman pe tărâm
dacic. La Grădişte (azi satul Sarmisegetuza, judeţul Hunedoara), Paget descrie
aşezarea ca „un sat valah într-o stare jalnică” (a miserable wallack village)
dându-l drept exemplu pentru degradarea românilor de la ceea ce ei ar fi fost
în antichitate la starea lor din zilele sale.
În reflecţiile sale asupra însemnătăţii locului de
la Sarmisegetusa, Paget greşeşte atunci când identifică cetatea de la
Sarmisegetusa Ulpia Trajana cu cetatea lui Decebal, numită Sarmisegetusa Regia
şi care se afla la câţiva kilometri depărtare pe un vârf de munte. La fel
greşeşte şi în privinţa toponimului „Grădişte” care, considera Paget, ar
proveni din latinescul „gradus” adică „gradat”, „în scări”, aşa cum i se păru
lui că ar fi fost construită cetatea.
Paget a fost plăcut surprins să constate
asemănarea dintre limba română şi latină, fapt pe care l-a subliniat mereu cu
exemplificări. Astfel, pe când trecuse odată cu poştalionul hotarul dintre
Ungaria şi Transilvania, un ţăran român mai în vârstă îi sfătuiră pe călători să
facă un popas la „dumnie”. Analizând limba română aşa cum a descoperit-o el la
cei pe care i-a întâlnit în drum, Paget remarcă faptul că „dominaţia romană în
acest spaţiu a fost mult mai scurtă decât în alte părţi ale Europei, dar în
nici o provincie romană nu a lăsat atâtea vestigii ale dominaţiei lor, în
special limba, precum aici”. Cel mai elocvent exemplu i s-a părut etnonimul cu
care „valahii se numesc pe ei înşişi cu mândrie rumuny”.
El vedea în perpetuarea numelui Romei la români,
mândria cu care aceştia ar fi păstrat etnonimul secole de-a rândul, sub
năvălirea multor „hoarde sălbatice”, care le-au succedat romanilor. El califică
limba română „moale” (soft) în care abundă vocalele şi ale cărei cuvinte
derivă în bună parte din latină. „Pronunţia seamănă foarte mult cu italiana şi
este extraordinar, că flexibilitatea şi terminaţiile cuvintelor prezintă o mai
mare asemănarea cu italiana modernă decât cu latina.” Prezenţa „câtorva cuvinte
slave” în limba română îl determină să emită ipoteza conform căreia limba slavă
ar fi fost limba originară a dacilor, având în vedere şi denumirile slave ale
unor râuri şi munţi atât din Transilvania cât şi din Valahia. Paget devine şi
mai confuz atunci când afirmă că aceste cuvinte slave ar putea fi rezultatul
unui amestec între români şi slavi. El cunoştea foarte bine italiana, probabil
şi latina, dar se pare că nu avea mult habar despre limbile slave. Fără a
stărui prea mult asupra componentei slave a limbii române, Paget sublinia că „preponderenţa
latinei (în limba română n.n.) este aşa de mare încât frapează deîndată orice
străin, permiţându-i însuşirea cu uşurinţă a acestei limbi.” Limba română i se
păru atât de asemănătoare cu italiana, încât era suficient să se exprime în
italiană şi era adesea înţeles de către români. Astfel, cu mici modificări de
pronunţie, italiana devenea română.
Această uşoară exagerare în privinţa similitudinii
celor două limbi înrudite denotă de fapt fascinaţia sa faţă de „descoperirea”
pe care o făcuse. În privinţa etnogenezei poporului român, Paget considera că „deşi
majoritatea coloniştilor romani s-au retras dincolo de Dunăre, e posibil ca
unii să fi rămas pe loc, de la care valahii din Haţeg îşi revendică
descendenţa”. Ceilalţi români se mulţumesc cu „onoarea” descendenţei
amestecului dintre daci şi romani, amestec care ar fi avut loc „în mod firesc”
între cuceriţi şi cuceritori. Însă faptul că aspectul fizic şi portul românilor
ar diferi foarte mult de cel al romanilor sau chiar al italienilor, îi întări
convingerea că „majoritatea românilor sunt adevăraţi daci”.
(Va
urma)
dr. Petru Weber
Comentarii
Trimiteți un comentariu