Locuri şi oameni din Ungaria şi Transilvania în descrierile lui John Paget din prima jumătate a secolului al 19-lea (partea a II-a)

Continuându-şi drumul în caleaşca viitoarei sale soţii, John Paget ajunsese la ruinele ce aminteau de gloria Imperiului Roman pe tărâm dacic. La Grădişte (azi satul Sarmisegetuza, judeţul Hunedoara), Paget descrie aşezarea ca „un sat valah într-o stare jalnică” (a miserable wallack village) dându-l drept exemplu pentru degradarea românilor de la ceea ce ei ar fi fost în antichitate la starea lor din zilele sale.
În reflecţiile sale asupra însemnătăţii locului de la Sarmisegetusa, Paget greşeşte atunci când identifică cetatea de la Sarmisegetusa Ulpia Trajana cu cetatea lui Decebal, numită Sarmisegetusa Regia şi care se afla la câţiva kilometri depărtare pe un vârf de munte. La fel greşeşte şi în privinţa toponimului „Grădişte” care, considera Paget, ar proveni din latinescul „gradus” adică „gradat”, „în scări”, aşa cum i se păru lui că ar fi fost construită cetatea.
Paget a fost plăcut surprins să constate asemănarea dintre limba română şi latină, fapt pe care l-a subliniat mereu cu exemplificări. Astfel, pe când trecuse odată cu poştalionul hotarul dintre Ungaria şi Transilvania, un ţăran român mai în vârstă îi sfătuiră pe călători să facă un popas la „dumnie”. Analizând limba română aşa cum a descoperit-o el la cei pe care i-a întâlnit în drum, Paget remarcă faptul că „dominaţia romană în acest spaţiu a fost mult mai scurtă decât în alte părţi ale Europei, dar în nici o provincie romană nu a lăsat atâtea vestigii ale dominaţiei lor, în special limba, precum aici”. Cel mai elocvent exemplu i s-a părut etnonimul cu care „valahii se numesc pe ei înşişi cu mândrie rumuny”.
El vedea în perpetuarea numelui Romei la români, mândria cu care aceştia ar fi păstrat etnonimul secole de-a rândul, sub năvălirea multor „hoarde sălbatice”, care le-au succedat romanilor. El califică limba română „moale” (soft) în care abundă vocalele şi ale cărei cuvinte derivă în bună parte din latină. „Pronunţia seamănă foarte mult cu italiana şi este extraordinar, că flexibilitatea şi terminaţiile cuvintelor prezintă o mai mare asemănarea cu italiana modernă decât cu latina.” Prezenţa „câtorva cuvinte slave” în limba română îl determină să emită ipoteza conform căreia limba slavă ar fi fost limba originară a dacilor, având în vedere şi denumirile slave ale unor râuri şi munţi atât din Transilvania cât şi din Valahia. Paget devine şi mai confuz atunci când afirmă că aceste cuvinte slave ar putea fi rezultatul unui amestec între români şi slavi. El cunoştea foarte bine italiana, probabil şi latina, dar se pare că nu avea mult habar despre limbile slave. Fără a stărui prea mult asupra componentei slave a limbii române, Paget sublinia că „preponderenţa latinei (în limba română n.n.) este aşa de mare încât frapează deîndată orice străin, permiţându-i însuşirea cu uşurinţă a acestei limbi.” Limba română i se păru atât de asemănătoare cu italiana, încât era suficient să se exprime în italiană şi era adesea înţeles de către români. Astfel, cu mici modificări de pronunţie, italiana devenea română.
Această uşoară exagerare în privinţa similitudinii celor două limbi înrudite denotă de fapt fascinaţia sa faţă de „descoperirea” pe care o făcuse. În privinţa etnogenezei poporului român, Paget considera că „deşi majoritatea coloniştilor romani s-au retras dincolo de Dunăre, e posibil ca unii să fi rămas pe loc, de la care valahii din Haţeg îşi revendică descendenţa”. Ceilalţi români se mulţumesc cu „onoarea” descendenţei amestecului dintre daci şi romani, amestec care ar fi avut loc „în mod firesc” între cuceriţi şi cuceritori. Însă faptul că aspectul fizic şi portul românilor ar diferi foarte mult de cel al romanilor sau chiar al italienilor, îi întări convingerea că „majoritatea românilor sunt adevăraţi daci”.
(Va urma)
dr. Petru Weber

Comentarii