Noi cu cine să ţinem?

Am văzut prin reţeaua de socializarea că şi câţiva tineri români din Ungaria au ajuns la Jocurile Olimpice de la Londra. Din păcate, nu ca şi competitori, ci doar ca suporteri. Primul sentiment care m-a încercat a fost invidia, că iată, ei au ajuns să vadă cu proprii lor ochi aşa ceva, al doilea a fost uimirea: m-a mirat faptul că se vopsesc pe faţă cu roşu-alb-verde şi ţin în mână steaguri ungureşti. Îmi dau seama că erau împreună cu prieteni din Ungaria, totuşi cum vine asta: când suntem cu unguri devenim şi noi unguri, când suntem cu români (sau când avem vreun folos din faptul că suntem născuţi din părinţi români) atunci suntem, dintr-odată, români?

Din 1990 încoace s-au făcut mai multe cercetări, s-au scris lucrări de licenţă, s-au făcut emisiuni televizate pe subiectul cunoaşterii şi necunoaşterii însemnelor naţionale româneşti de către membrii comunităţii româneşti din Ungaria. Marea majoritate (cu foarte-foarte puţine excepţii) nu simte nimic la auzul Imnului României sau la vederea drapelului românesc. Însă tremură sau îi dau lacrimile când un sportiv ungur câştigă vreo medalie la Olimpiadă şi în cinstea lui se intonează Imnul Ungariei. Explicaţia „ştiinţifică” a intelectualilor noştri este că de aceea se întâmplă aşa, pentru că noi, adică românii băştinaşi din Ungaria, niciodată nu am trăit între graniţele statului român. Nouă întotdeauna Budapesta ne-a fost Capitală. Pentru noi, întotdeauna Imnul lui Kölcsey şi Erkel a fost cântecul naţional. Ce a fost până la crearea acestuia, în 1844, nu prea ne interesează. Căci doar acei strămoşi ai noştri, care trăiau la începutul secolului al XIX-lea pe meleagurile acestei ţări, luptând pentru drepturile lor naţionale, pentru o limbă românească curată, au fost demult şi îi ştim doar din manuale.

Ar putea avea tinerii noştri sentimente naţionale româneşti? Eu cred că da. Sigur că, în primul rând, baza acestora ar trebui să fie pusă în familie. Dar ce se întâmplă atunci când nici părinţii nu au o conştiinţă puternică, când nici ei nu ştiu exact ce să simtă la auzul imnului sau la vederea drapelului? Cum să-şi înveţe copiii, când nici pe ei nu i-au învăţat despre asta la şcoală? Aici intervine rolul foarte important al şcolii, al educaţiei din aşa-zisele şcoli româneşti din Ungaria. În instituţiile româneşti de învăţământ din Ungaria, de la grădiniţă până la liceu, nu doar limba română ar trebui predată, ci şi sentimentul identitar. Iar de acest sentiment se leagă şi însemnele naţionale româneşti. Să iubeşti drapelul românesc, sub semnul căruia trăieşte poporul din care şi tu faci parte, nu înseamnă să-l urăşti sau să nu-l stimezi pe cel sub care trăiesc concetăţenii tăi.

Educaţia este cheia principală în îndreptarea acestui sentiment. Învăţământul din Ungaria, de la grădiniţă până la universitate, este (şi nu credem că exagerăm) naţionalist. Nu-i suficient că fiecare serbare şcolară trebuie să înceapă cu imnul naţional („Doamne, binecuvântează-i pe maghiari”), dar trebuie să se încheie cu cântecul intitulat „Szózat”, care începe cu cuvintele „Hazádnak rendületlenül légy híve óh magyar”, adică „Patriei neclintit să-i fii credincios, o, maghiare). Dacă după toate astea se intonează şi imnul României, aşa cum de obicei mai nou se întâmplă, copiii nu prea înţeleg nimic. Nu înţeleg, pentru că nu li se explică. Nu-i învaţă nimeni cum să fie români. Nicidecum în dauna altor neamuri, ci pentru viitorul neamului lor.

Eva Şimon

Post Scriptum:

La rugămintea „traducătorului” de la tabăra de copii din Macău, despre care am scris în numărul trecut, rectificăm că persoana în cauză nu a primit niciun ban pentru că a ajutat la buna desfăşurare a taberei, traducând copiilor participanţi în maghiară dacă nu au înţeles ceva în româneşte.