Peste câteva săptămâni, România va intra în campanie electorală pentru
alegerile parlamentare din 9 decembrie. Pentru ciolanul care se numeşte „români
din diaspora” se vor bate mai mulţi decât acum patru ani. Românii din jurul
României vor fi prinşi în agitaţia celor care vor avea nevoie de voturile
basarabenilor şi ucrainenilor cu cetăţenie română. Ceilalţi, timoceni din
Bulgaria şi Serbia, români din Voivodina sau din Ungaria, vor fi nevoiţi să
aştepte. Să aştepte din nou. Până se va înfiinţa noul guvern, până se vor
instala în fruntea instituţiilor responsabile cu problemele lor noii
conducători, până vor face toţi noi şi noi vizite de documentare cu dorinţa
sinceră de a cunoaşte problemele reale ale comunităţilor istorice. Autorităţile
de la Bucureşti se tot documentează, deja de 20 de ani, şi o fac cu sinceritate
şi prietenie. Dar în toţi aceşti ani noi ne stingem… Şi, încet-încet, nici
probleme nu vom mai avea.
Românii de pretutindeni cer de ani de zile ca România să aibă un minister
pentru românii din afara graniţelor. Un întreg minister şi nu doar un
departament. Problema este însă că România nu are nici măcar o strategie clară,
sigură, bătută în cuie, pentru problemele românilor de pretutindeni. Strategiile
se cam schimbă odată cu schimbarea fiecărui secretar de stat. Unii dau mai
mulţi bani pentru Basarabia, alţii pentru Italia şi Spania. Unii consideră că
este mai important să se înfiinţeze şcoli româneşti pentru copiii românilor
plecaţi la muncă în Italia şi Spania, decât să sprijine iniţiativele românilor
băştinaşi din Timoc sau Ungaria pentru întărirea sau revigorarea limbii materne
la copiii familiilor care se încăpăţânează să rămână români. Se încăpăţânează
deja de secole, în ţări străine care de fapt, sunt patriile lor, fiindcă pe ei
nu „sărăcia, şi nevoile, şi neamul” i-au făcut să se mute aici. Au fost în
aceste ţări dintotdeauna.
Lipsa unei strategii concrete şi sigure la Bucureşti rezultă nesiguranţa în
care îşi trăiesc viaţa de minoritari românii din jurul României. Ungaria are
nenumărate fundaţii, organizaţii care îi sprijină pe diferite căi pe ungurii
din afara ţării. Scopul şi menirea acestora nu se schimbă tot la patru ani,
odată cu schimbarea coloraturii politice a guvernelor. Pentru Ungaria,
problematica ungurilor din afară este un lucru sfânt, de care nu se atinge
niciun guvern. Tocmai din acest motiv ne doare pe noi mai tare că ţara noastră
mamă, România, nici după aproape o sută de ani, de când ne-a lăsat aici, nu
prea ştie ce să facă cu noi.
Ne-au trebuit şi nouă ani buni ca să învăţăm cum să ne spunem of-urile, cum
să vorbim „bucureşteneşte” ca să fim înţeleşi. Am înţeles că dacă ne exprimăm
dorinţele doar prin generalităţi şi fiindu-ne chiar ruşine să cerem lucruri
aparent neînsemnate, să spunem lucrurilor pe nume, nu ne va înţelege nimeni. De
câţiva ani însă s-au conturat şi câteva doleanţe concrete, clare din partea
comunităţii româneşti din Ungaria. Unele dintre acestea au intrat chiar şi în
protocoalele bilaterale, unele (foarte puţine) fiind respectate, iar altele (şi,
din păcate, acestea sunt mai multe) fiind lăsate uitării. Primăria din
Micherechi cere de vreo 5 ani sprijinul României şi al Ungariei, în egală
măsură, pentru construcţia unui nou centru cultural multifuncţional în singura
localitate majoritar românească din Ungaria. În afară de teancuri de hârtie şi
de un car de promisiuni, încă nimic nu s-a realizat. Micherechenii mai au o
dorinţă concretă, exprimată şi documentată deja de un an şi jumătate. Nici la
asta nu s-a găsit soluţie. Este vorba de trimiterea a doi pedagogi români, un
profesor şi un educator, pentru şcoala şi grădiniţa din sat. Doi pedagogi care
ar revigora limba română şi care ar aduce suflet românesc în aceste instituţii.
Doi profesori români care să nu ştie ungureşte. Doi profesori amărâţi, cărora
România ar trebui să le dea doar salariile, pentru că primăria le-ar asigura
casă. E o cerere atât de mică, ar costa atât de puţin, în raport cu efectul
care s-ar putea vedea într-un an, doi. Poate dacă am fi cerut de la UDMR, s-ar
fi rezolvat într-o lună. Are şi răbdarea limitele ei!
Eva Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu