1 mar. 2013

Amintiri de opt decenii dintr-un sat bihorean - Interviu cu Elena Săcădat din Săcal

La 80 de ani, Elena Săcădat, născută Oşorhan, originară din mica localitate bihoreană Săcal se scoală cu noaptea-n cap pentru a-şi face treburile zilnice. Nu are timp să se plângă de singurătate şi, cu atât mai puţin, să cadă bolnavă la pat. La vârsta ei înaintată mai are încă multe de făcut, să grijească mormântul soţului său decedat la vârsta de 59 de ani şi florile din jur, să-şi lucreze grădina, curtea şi să se întreţină. Şi-a învăţat copiii, au făcut şcoli şi, aşa cum de obicei se întâmplă, au plecat din sat pentru a-şi face viaţa în altă parte, lăsând în urmă satul şi casa părintească.

„Biserica noastră a prins viaţă”
În fiecare duminică sau zi de sărbătoare, tanti Elena îşi potriveşte hainele cu vremea de afară, îşi ia bastonul şi cartea de rugăciune şi merge la biserică. Nu ţine cont nici de distanţă, nici de cei 80 de ani ai săi. E singurul loc unde se simte fericită, rugându-se pentru familie şi pentru cei pierduţi, cei dragi ei… părinţi, prieteni şi, mai ales, soţul cu care se înţelegea aşa de bine… Toţi s-au dus. Mai vine din când în când câte o vecină pe la ea şi copiii care stau dincolo de Budapesta.
Tanti Elena, ca toate femeile în vârstă, povesteşte cu mare bucurie despre trecut, despre anii de război, când era doar o copilă şi vremurile erau foarte vitrege. Mai povesteşte despre satul ei, Săcal, despre românii care au trăit aici şi despre biserica ei dragă, în care intră şi acum cu multă sfială şi frică de Dumnezeu, unde merge la întâlnirea cu Domnul şi cu amintirea vremurilor trecute. Ea mărturiseşte că şi-l aminteşte de multe ori pe părintele Teodor Misarăş, stând în dreptul intrării, aşa cum stătea pe vremuri în faţa altarului şi le cerea oamenilor să nu tulbure prin nimic Sfânta Liturghie. „Acum, la bisericuţa noastră, de când avem preotul nostru, pe părintele Ionuţ, este din nou viaţă ca pe vremuri, numai că turma de credincioşi e tot mai mică”, ne-a mărturisit tanti Elena. Aceasta ne-a mai povestit că are o viaţă împlinită. A trecut printr-un război, prin foametea din anii 40 şi a răzbit prin toate greutăţile de care au avut parte tinerii din acele vremuri. Căsătorită de tânără a dat naştere la doi copii, pe care i-a crescut cu credinţă şi frică de Dumnezeu. În ciuda anilor care-i bat la uşă, cheful de viaţă nu i-a dispărut.

„Suntem români, dar vorbim ungureşte”
– Când am fost tânără, am fost tare mulţi români la Săcal. Zicea socrul meu că în tinereţea lui doar 5 unguri locuiau la Săcal, restul erau români. Acum, în căsniciile mixte nu mai vorbesc acasă româneşte. Pe strada bisericii, în toate casele au trăit români, dar mulţi au murit, iar tinerii s-au dus de aici. Aşa cum şi copiii mei. Au învăţat şi s-au dus din sat, căci ce să facă în satul acesta… Băieţii mei locuiesc la Biatorbágy, unul dintre ei este căsătorit, soţia e maghiară, iar din cauza asta vă spun drept că atunci când vin la mine vorbim ungureşte între noi, chiar dacă noi suntem români. Doi băieţi am, Vasile Săcădat cel mare şi Ioan Săcădat cel mic. Amândoi sunt ingineri electronişti şi stau la Biatorbágy. În zonă au loc de muncă şi le-am luat acolo casă, după ce au terminat şcoala. Soţul meu a murit la vârsta de 59 de ani. De 25 de ani trăiesc singură. Copiii s-au dus la şcoli şi eu am rămas aici şi nici nu o să plec din satul şi din căsuţa mea. Slavă lui Dumnezeu am de toate, am grădină mare, am pomi fructiferi, vie, pământ, atâta lucrez cât mă ţin puterile.

Plecarea preotului a ajutat la asimilare
– La 16 ani, eu am fost cea mai tânără fată în corul bisericii din Săcal. Părintele Misarăş a dirijat corul şi tare frumos am cântat, pentru că am fost mulţi. În Ungaria nu a fost cor românesc mai frumos ca la noi la Săcal. Eu şi acum ştiu să cânt toată slujba. Şi mulţi ani, până a fost aici părintele Misarăş, tot am cântat în cor. Nu ştiu exact câţi am fost, dar cred că mai bine de 50 de corişti, iar după ce a plecat părintele din Săcal s-a stins şi corul şi tot ce a fost frumos. Dintre coriştii de atunci mai trăieşte Alexandru Gal şi cu mine. Părintele Misarăş a fost preot la noi din 1947 până prin 1977. În aceşti ani, cu toate că au fost vremuri foarte grele, părintele a reuşit să-i ţină uniţi pe români. Plecarea părintelui Misarăş a fost o cauză care a ajutat la asimilare. Nu a mai fost cine să ne adune, să ne dea poveţe, să ne mustre la nevoie. Au fost ani după aceea când nu am avut preot. Cantorul bace Petre Radu a ţinut laolaltă oamenii, am mers la biserică, am cântat, ne-am rugat şi ne-am mulţumit cu atât. De aceea, pentru noi care mai simţim româneşte a fost tot timpul o problemă lipsa preotului. Acum mulţumim lui Dumnezeu că avem preot, care să stea aici în sat cu noi şi să aibă grijă de bisericuţa noastră.
A.B.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...