8 mar. 2013

Editorial - Oficial, ne merge bine

Cei care privesc cu atenţie sumele alocate în acest an de către statul maghiar pentru Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria ar putea gândi: ăştia (adică românii din Ungaria) nu au nicio problemă, sunt plini de bani, instituţiile lor pot funcţiona fără probleme. Drepturi au, legi au, până şi drapelul românesc îl pot arbora pe clădirile lor. Ce se ascunde însă în spatele acestor sume, câte probleme şi câte neajunsuri, doar puţini ştiu.
543.465.000 forinţi = autonomia culturală a românilor din Ungaria. Atâta valorează momentan aşa-numita noastră „autonomie” acordată de către stat. Cu toate că noi nici măcar nu am cerut-o. Marea parte a banilor (429.355.000 forinţi) este destinată celor (deocamdată) patru şcoli în care se învaţă şi româneşte, Bătania, Chitighaz, Aletea şi Săcal (în asociaţie cu Bedeu şi Körösnagyharsány). Până aici se pare că totul e ok, şcolile noastre în anul 2013 nu vor duce lipsă de finanţare, iar ce va fi peste un an, sau peste cinci, sau peste zece, nu putem decât să avem încredere în garanţiile asigurate de către stat, prin subsecretarul de stat pentru naţionalităţi. Garanţii care pe unii îi linişteşte, pe alţii însă, nu. Dar AŢRU, prin vocea doamnei Ana Oros Simon, referent pentru învăţământ, îşi dă deja seama că pentru a administra şi, mai ales, pentru a garanta viitorul unei şcoli de naţionalitate nu sunt suficienţi numai banii. Şcoala din Chitighaz sau Aletea şi oricare alta nu de la bani va fi românească, ci dacă profesorii vor vorbi româneşte şi între ei, în sala profesorală, precum şi în pauză, cu copiii, şi, nu în ultimul rând, în cadrul orelor să se respecte angajamentul de a preda jumătate (!) din materii în limba română. Aşa cum îi stă bine unei şcoli bilingve. Aşa cum este etic, corect şi obligatoriu din partea unei şcoli care se numeşte bilingvă.
În schimbul celor aproape 550 de milioane de forinţi, AŢRU trebuie să aibă grijă de 133 de persoane care îşi primesc salariul lunar de aici. Asta e deja responsabilitate, nu glumă. De pe acum se pot gândi serios cei avizaţi (se citeşte: cei cu musca pe căciulă), dacă vor cocheta şi la următoarele alegeri de autoguvernări de naţionalitate cu etnobişniţarii (se înţelege: persoane care nu sunt de naţionalitate română, dar pentru unele avantaje se dau la alegeri de români) sau vor încerca să ajungă la un compromis cu românii „gânditori” (cu vrerea nu-i numim intelectuali) din comunitate, care deja de ani de zile îşi exprimă îngrijorarea pentru viitorul instituţiilor româneşti din Ungaria şi pentru viitorul comunităţii, în general. Nimic nu se face pentru a lămuri familiile despre importanţa limbii române aduse de acasă, nimeni nu sprijină cu burse tinerii noştri talentaţi (aia una acordată de stat e ineficientă şi o considerăm aproape inutilă), precum nici profesorii activi, cu rezultate serioase, nu-i încurajează nimeni cu vreun premiu sau, de ce nu, cu o sumă lunară în plus. Iar dacă un tânăr de-al nostru termină vreo meserie „românească” aproape 100% că va fi şomer. Asta-i momentan imaginea comunităţii noastre.
Şi de ce nu se adresează nimeni din liderii noştri familiilor, celui mai mic nucleu al unei comunităţi, baza unei vieţi identitare sănătoase? Pentru că toţi sunt cu mâţa-n sac. Cum să dea ei sfaturi familiilor (încă) româneşti sau celor mixte, româno-maghiare, din Jula, Bătania sau Săcal, când nici ei acasă nu vorbesc româneşte? Atât în cazul acestor conducători (de autoguvernări, de asociaţii, directori de şcoli etc.), cât şi în cazul profesorilor, învăţătorilor şi educatorilor, prima dată la exemplul personal ar trebui lucrat. Căci dacă nu vor, nu-i obligă nimeni să-i reprezinte pe români. Nu este nevoie de români cu vorbele, ci cu faptele. Asta e problema noastră de bază. Una care ne arde conştiinţa. De altfel, oficial, ne merge bine.
Eva Şimon

Un comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...