29 mar. 2013

La vest de România

Am copilărit în Oltenia, aproape de Dunăre, printre ţăranii simpli care îşi măsoară destinul cu paşii mărunţi amestecaţi în ţărâna uscată a ogoarelor. În Oltenia mea cu parfum de stele căzătoare, oamenii obişnuiau să privească cerul şi să aştepte cuminţi miracolul ploii sau sfârşitul iernilor lungi, cu ger tăios ca sticla, pentru ca fărâma de bogăţie cu care îi binecuvânta, din când în când, Dumnezeu, să se strecoare, timid, şi în pridvorul lor.
Lumea mea de copil se întindea, clară şi transparentă, între două câmpii nesfârşite, curmate uneori de păduri arse de soare sau de râuri aproape secate, se unduia printre oraşe cu fabrici multe şi sate adunate în jurul bisericilor albe şi semeţe, ca nişte săgeţi de cretă.

Era fascinant să urmăreşti, din când în când, jocul aproape mistic al căluşarilor sau al paparudelor care chemau ploaia, dansând pe ritmuri ancestrale, undeva, între pământ şi cer, suspendate parcă în căuşul palmelor lui Cronos. Dar şi mai fascinantă era alunecarea molcomă a Dunării şi a Oltului, misterul pe care apele lor adânci îl purtau de atâtea mii de ani, de undeva de foarte departe, până la sărutul rece şi sărat al Mării.
De nenumărate ori am încercat să cuprind, cu mintea mea de copil, vastitatea spaţiului pe care câmpiile, oraşele şi satele, pădurile, Dunărea şi Oltul îl descriau cu o precizie atât de naturală. Mă întrebam ce se află dincolo de toate acestea, cum arată ceilalţi oameni, ce soare le mângâie tâmplele şi ce alte râuri pline de poveşti şi de legende le udă câmpiile, sau dealurile sau munţii. Învăţam la şcoală că harta României este ca un buchet de flori, cu panglici albastre şi coroana semeaţă a munţilor Carpaţi, cu fiecare oraş sau sătuc reprezentând o floare, atent udată de apele Mării Negre. Visam cu ochii deschişi la ziua în care voi putea să caut, să înţeleg, să descopăr lumea de dincolo de lume, oamenii frumoşi, dansurile, cântecele, poveştile, culorile şi sunetele, miturile şi legendele, obiceiurile, folclorul şi tradiţiile lor.
Apoi am crescut, iar Oltenia mea a rămas ascunsă în buzunarul de la piept, undeva în dreptul inimii, printre celelalte locuri pline de farmec, pe care le-am străbătut cu graba omului îndrăgostit de ţara lui frumoasă şi bună ca o zeiţă. Am înşirat pe acelaşi colier Banatul, Moldova, Dobrogea, Maramureşul, Transilvania, Jiul şi Crişurile, Mureşul şi Bistriţa, vârfurile semeţe ale Retezatului, ale Negoiului şi ale Ceahlăului şi multe alte minunăţii locuite de aceiaşi oameni frumoşi, veseli şi harnici ca în Oltenia de lângă Dunăre, pe care am părăsit-o, parcă, de o veşnicie.
Am înţeles că nu sunt decât un boţ de humă, ca acela al lui Creangă, un simplu călător travestit în colecţionar de vise şi că, de fapt, românii se regăsesc pretutindeni unde se vorbeşte limba română, nu doar acolo, la mine acasă, ci chiar şi mai departe, dincolo de Tisa, în Ungaria. Sunt români care au nevoie de poveşti şi legende, de dansuri şi cântece, de credinţă şi de spiritualitate, întocmai ca românii mei din Oltenia. Fiindcă nu sunt cu nimic diferiţi de aceştia; poate doar puţin mai copleşiţi de istorie, mai încercaţi de timp.
Un lucru este însă sigur: românii din Ungaria trebuie să continue să îşi iubească tradiţiile străvechi, basmele cu Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana spuse iarna la gura sobei, ia cusută cu fir de borangic şi albă ca spuma laptelui. Comunitatea noastră din Ungaria trebuie să îşi amintească de Mihai Eminescu şi de Lucian Blaga, de Constantin Brâncuşi şi de George Enescu, de Regina Maria şi de Nicolae Grigorescu şi să reînveţe cu mândrie portativul atât de înmiresmat al sufletului românesc.
Aici, în Ungaria, românii au nevoie de limba română, de doina cântată de fluier şi de hora moştenită din străbuni, de cuvântul meşteşugit al preotului la slujba de duminică şi de învăţătorul care, cu migală şi răbdare, îi ajută pe micuţii timizi să citească şi să scrie cuvântul românesc.
Şi, mai mult decât atât, trebuie să păstrăm şi să ducem mai departe această ladă de zestre cu valori mai scumpe decât toate diamantele lumii la un loc, să lăsăm copiilor noştri şansa de a privi cu mândrie spre ei înşişi, ca înspre o oglindă a românismului de dincolo de Tisa.
Şi nu fiindcă suntem la vest de România, ci fiindcă suntem o parte inestimabilă a ei.
Un român din Budapesta

Un comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...