Editorial - Punctul pe i

În febra campaniei pentru reuşita recensământului din toamna anului 2011, un prieten m-a dezamăgit încercând să mă convingă că nu au niciun rost miile de pliante sau sutele de afişe, numeroasele întâlniri şi dezbateri pentru a lămuri românii despre importanţa declarării naţionalităţii, limbii materne şi religiei, nu au niciun rost articolele scrise, vorbele spuse. Toate sunt nişte deşertăciuni, deoarece „veţi fi la număr cât se va vrea”, îmi spunea acel prieten respins atunci de către mine. Mă enervau foc atunci aceste cuvinte. Acum însă îi dau dreptate.
De mai bine de o lună tot analizăm şi reanalizăm rezultatele de la recensământ. Am primit numeroase observaţii, critici de la cititori că scriu pe dos, anapoda, fără să se înţeleagă exact câţi români suntem în Ungaria. Voi încerca să pun acum punctul pe i. Să scriu pe înţelesul tuturor.
În Ungaria, pe baza ultimului recensământ, trăiesc 35.641 de români. Punct. Cu acest număr vor lucra în următorii 10 ani autorităţile statului maghiar. Le place unora sau nu, puţin contează. Că răspunsul la aceste întrebări erau opţionale – nu contează. Că acest număr îi înglobează pe toţi cei care măcar la una din cele patru întrebări opţionale(!) – întrebarea 34. De care naţionalitate consideraţi că aparţineţi?; 35. Dacă în afara celor menţionate mai sus aparţineţi şi de vreo altă naţionalitate?; 36. Care este limba dvs. maternă? (se pot da cel mult două răspunsuri); 37. Ce limbă folosiţi în general în familie şi cu prietenii? (se pot da cel mult două răspunsuri) – au răspuns cu „român” – nu contează. Că din cei 35.641 de români 10 mii sunt de religie romano-catolică şi aproape 9 mii de religie reformată, religii prea puţin specifice românilor – nu contează. Că pe baza acestor date, pseudo-autoguvernările minoritare vor putea împânzi de acum înainte şi mai tare toată ţara, creând aşa-numite „autonomii culturale” în localităţi unde nu există nicio instituţie românească sau slovacă sau croată – nu contează.
Din 2001, noi, românii din Ungaria am trăit cu ruşinea că la recensământ numărul nostru a scăzut cel mai mult. Nu eram nici 8 mii. Acum o lună, când am aflat rezultatele recensământului din 2011, am trăit câteva momente de euforie, exaltând de bucurie că în ce hal ne-am sporit. După câteva minute, însă, privind în spatele acestui număr statistic de 35.641 de români, ne-am îngrozit de ceea ce ne stă în faţă. Prevedem la anul nişte alegeri de autoguvernări româneşti scandaloase, apariţia din senin a sutelor, poate miilor de persoane care până acum nu s-au manifestat ca români, dar la mirosul banilor se vor face peste noapte mari şi buni români. Ne stau în faţă 10 ani când va trebui să purtăm jugul acestui număr de 35.641 de români, un întreg deceniu când vom trăit totodată şi cu frica în sân ca la următorul recensământ – dacă iar se schimbă tehnica întrebărilor – vom fi 100 de mii sau poate numai 5 mii.
Un lucru este cert: avem de lucrat, de planificat cu numărul agregat de 35.641 de români. Ulterior trebuie să recunosc, prietenul meu avea totală dreptate: am ieşit câţi trebuia. Cui trebuia? De ce trebuia? Sunt întrebări la care în acest moment nu putem să răspundem, dar poate la anul, după alegeri, vom fi mult mai deştepţi. Poate vom găsi singuri răspunsuri sau va apărea cineva care ne va ajuta să înţelegem ceea ce acum nu se poate înţelege.
Până atunci să fim deştepţi şi să ne folosim de numărul mare de români din Ungaria. Să cerem înfiinţări de grădiniţe şi şcoli noi acolo unde este cazul, să cerem finanţări normale pentru instituţiile noastre (cu accentul pe normal), să prindem curajul şi să vorbim peste tot în frumoasa limbă română, să ne folosim pe deplin de drepturile de până acum şi să cerem drepturi noi. Să ne comportăm ca o minoritate naţională mare, numeroasă, şi nu ca una ruşinoasă şi umilă. Acum e momentul!
Eva Şimon