„Îmi iubesc neamul meu din Chitighaz şi comunitatea aceasta din care mă trag” - Interviu cu Maria Sarca Zombai cu ocazia apariţiei unei noi cărţi ale sale

Zilele acestea va ieşi de sub tipar cartea Obiceiuri de nuntă, „uspăţ” la românii din Chitighaz, semnată de Maria Sarca Zombai. Apariţia acestei cărţi este o dorinţă de mai mulţi ani a autoarei, pe al cărei birou a aşteptat demult să fie tipărită. Volumul va fi lansat cu ocazia sărbătorii satului, la Festivalul Pogăciţelor, organizat la Chitighaz, sâmbătă, 17 august, la ora 10.00, în incinta Căminului cultural. La exact un an după apariţia primului ei volum, despre istoria şcolii româneşti din Chitighaz, acum am stat de vorbă cu doamna Maria Sarca Zombai despre naşterea acestei cărţi, despre nunţi şi oameni de demult.

– Doamna profesoară, chiar dacă nu sunteţi etnograf de meserie deţineţi acasă un muzeu personal cu foarte multe obiecte adunate de la bunicii Dvs. şi de la românii din sat, şi vă mândriţi cu o voluminoasă colecţie de fotografii şi materiale despre trecutul, obiceiurile, portul şi viaţa românilor din satul Dvs. natal. Cum a început povestea acestui nou volum despre uspăţul la românii din Chitighaz?
– Aşa cum aţi sus nu sunt etnograf, însă îmi iubesc neamul meu din Chitighaz şi comunitatea aceasta din care mă trag, de aceea am fost mereu interesată să adun de la ei fotografii, să stau de vorbă cu oamenii şi să colecţionez comori etnografice care în curând se vor pierde dacă nu vor fi adunate sau puse pe hârtie. Apreciez enorm de mult ceea ce au făcut în ultimii 300 de ani românii din Chitighaz. Trăind aici, şi-au format un mediu tradiţional, un spaţiu transmiţător de obiceiuri. În acest spaţiu pe care ei şi l-au format aici, trăind într-o endogamie, au avut şi o cultură specifică lor. Eventual cu timpul au fost influenţaţi şi de cei care au ajuns mai târziu în satul sau în comunitatea aceasta. Tradiţiile sunt de mai multe feluri. Ştim că unele dintre cele mai importante momente ale omului în viaţă sunt botezul, nunta şi înmormântarea. În acest volum o să prezint obiceiul nunţii, a uspăţului, cum se zice la românii din Chitighaz. Prin munca de colecţionare am reuşit să aflu fotografii foarte vechi şi deosebit de frumoase şi să vorbesc cu oameni care au fost părtaşi acelor momente. Timp de mai mulţi ani am colecţionat fotografii pe care în final le-am putut grupa în aşa fel ca textele culese de la oameni, adică de la mirese şi miri, sau de la rude să aibă şi câte o poveste în funcţie de mersul ceremonialului. Fazele acestui eveniment este prezentat în volum în mai multe capitole cu texte şi imagini deosebite, iar la final albumul cuprinde şi câteva obiceiuri şi superstiţii legate de acest ceremonial, povestiri adunate de la informatori.
– Tradiţia nunţii în această zonă este foarte bogată şi are elemente şi ritualuri specifice. O parte din ele s-au cam uitat azi sau au luat o altă formă în lumea modernă. O să prezinte acest volum şi această evoluţie spre modernizare?
– Da. Tot ceremonialul este plin de simboluri, ceea ce reprezintă şi imaginile, iar despre cum s-a întâmplat concret am scris în acest volum. Fiecare motiv poartă anumite simboluri despre care nu se vorbea la concret în acea perioadă. De la informatori am aflat însă ce reprezintă fiecare moment şi le prezint acestea în volum pas cu pas. Am fotografii din anul 1920 şi până în ziua de azi. Şi ca să răspund la întrebare, sigur că volumul prezintă şi evoluţia pe care timpul, modernizarea şi trăirea împreună cu ungurii a produs-o.
– Imaginile volumului vorbesc de la sine despre ce a fost atunci. Care moment legat de această tradiţie îl consideraţi cel mai important?
– Dintre evenimentele de căpetenie cununia, nunta a fost cea mai spectaculoasă. Obiceiurile pot fi considerate ca nişte scene cu o atmosferă proprie, cea mai bogată manifestare folclorică cu creaţii folclorice cu caracter local. Aceste obiceiuri, întruniri ale comunităţii constituiau o imagine a întregii vieţi a satului. Acest testament folcloric, pe care ni l-au lăsat strămoşii abia mai există, ele trăiesc doar în amintirile bătrânilor şi în fotografiile păstrate. Cu ocazia colecţionării fotografiilor despre viaţa, obiceiurile românilor din Chitighaz, am găsit foarte multe fotografii despre nuntă cu mirese, mire, cu alaiul nuntaşilor. Am primit informaţii despre obiceiurile desăvârşite în timpul nunţii. În amintirile mele din timpul copilăriei, de prin 1958, păstrez viu două nunţi: una când s-a măritat fata din vecini, cealaltă când s-a însurat un verişor din familie. Amândouă au fost nunţi de mari proporţii. Pentru mine a fost o revelaţie văzând, participând la un astfel de obicei tradiţional de un spectacol miraculos. Atunci erau şi foarte civilizaţi oamenii şi acest lucru se poate vedea şi în imaginile volumului, aveau o ţinută extrem de elegantă. Ştiau cum trebuie să se îmbrace fiecare nuntaş, cum trebuie să se poarte, şi fiecare îşi ştia unde îi este locul şi care este rolul său. Un moment foarte festiv şi deosebit era chematul la uspăţ, adică invitatul la nuntă. Chematul se făcea cu bicicleta, călare pe cai sau cu căruţa, toate acestea frumos împodobite cu hârtie creponată, cu flori şi ţesături din zestrea miresei, iar una dintre cele mai reprezentative piese era clopul feciorilor, numiţi pălăscari. Chemătorii la nuntă purtau clop cu panglici şi oglinzi. Această acţiune a chemătorilor era un eveniment deosebit. Însăşi ziua nunţii are o densitate deosebită şi este formată din mai multe secvenţe care se derulează în mod obligatoriu atât la casa mirelui cât şi la cea a miresei. Aici poate fi observată cu uşurinţă simetria în centrul căreia se află cununia.
– Mai dă cineva din sat în ziua de azi o astfel de amploare acestui eveniment?
– Invitaţia la nuntă se face prin trimiterea unei invitaţii prin poştă sau eventual dusă personal la neamuri şi nimic altceva.
– Dacă ar trebui să faceţi o comparaţie între nunta tradiţională şi o nuntă din ziua de azi, ce ne-aţi spune?
– Atunci, în timpurile îndepărtate fiecare om a trăit fiecare clipă a nunţii. Au fost părtaşi la toate momentele organizării, pentru că se ajutau reciproc unii pe alţii, pentru că la o nuntă mare erau implicate toate neamurile, se lucra mai multe zile pentru un astfel de eveniment. Astăzi se comandă toate de-a gata, sau se merge la restaurant şi e bine şi aşa. Şi azi se mai organizează nunţi de mari proporţii, însă nu cum era mai demult. Şi, din păcate, tot mai rar se căsătoresc român cu român, ci se fac căsătorii mixte. Eu cred că de aceea nu se mai face în comun un eveniment de familie, pentru că nu mai ţin oamenii unii la alţii cum era pe vremuri şi nu se mai ajută reciproc. Mai demult oricât de sărac era omul pentru un astfel de eveniment însemnat se făcea totul…
– Aţi scris despre nuntă pentru că este unul dintre evenimentele despre care aţi colecţionat cele mai multe imagini. Ce înseamnă această colecţie, câte fotografii aveţi?
– Nu ştiu exact, dar sigur peste o mie de fotografii despre aproape tot satul, majoritatea în forma lor originală, însă multe sunt copiate pentru că a trebuit să le înapoiez familiilor de la care le-am primit. Pentru mulţi din sat o să fie probabil o surpriză această carte, deoarece fotografiile sunt adunate de la părinţii lor, de la rude sau vecini. În volum vor apărea zeci de familii din Chitighaz.
– Din ce fonduri scoateţi acest nou volum, care este mai mult un album în care se pot regăsi români din tot satul?
– Din suflet am lucrat la această carte. Aceasta este o pasiune a mea şi hobby-ul meu. Mi s-a promis pentru tipărire un sprijin financiar din partea Primăriei, însă în cazul în care nu primesc nici un ajutor volumul va fi tipărit din bugetul familiei. Şi aici permiteţi-mi să mulţumesc pentru sprijin sătenilor care m-au ajutat cu materialele pe care le-am colecţionat, persoanelor care m-au ajutat să pregătesc materialul în forma electronică şi, bineînţeles, redacţiei Foaia românească, unde s-a editat acest album. Şi doresc ca şi pe această cale să adresez tuturor sătenilor mei o invitaţie la lansarea albumului, care va avea loc la Festivalul Pogăciţelor, la Căminul cultural din Chitighaz, unde voi organiza şi o expoziţie cu imaginile din volum.
A. Butar