Un meci istoric la Bucureşti – România-Ungaria 3:0

Evenimentul sportiv al săptămânii trecute, în Ungaria şi România, a fost partida de fotbal dintre selecţionatele României şi Ungariei, care s-a disputat vineri, pe 6 septembrie, în cadrul preliminariilor pentru calificarea la Campionatul Mondial 2014 din Brazilia. Aşteptările au fost imense, spiritele fiind agitate până la maxim, de ambele părţi, cum se obişnuieşte, de altfel, la rarele ocazii când se confruntă cele două selecţionate.
Un grup de iubitori de fotbal români din Ungaria cu prietenii lor din România, au ales această partidă, pentru a o vedea pe viu. Din acest grup am făcut şi eu parte, în primul rând fiind mânat de dorinţa de a vedea noul stadion din Bucureşti. Arena Naţională prin televizor pare o bijuterie, iar pe viu este şi mai încântătoare, cu o atmosferă greu descriptibilă.


Probabil că majoritatea cititorilor a văzut meciul despre care scriu aici. Acum încerc să descriu ceea ce am văzut şi am trăit la faţa locului. Despre ravagiile suporterilor unguri s-au scris multe în ambele ţări, fiecare prin prisma proprie. Dar ceva comun totuşi a fost în relatări: exagerarea.
E adevărat că ungurii s-au comportat, în unele momente ca nişte vandali, dar erau departe să devasteze tot Bucureştiul. Tot aşa, era exagerat că grupul unguresc a răspuns provocărilor românilor. Plimbându-ne, în ziua meciului, prin Bucureşti, unii dintre noi i-au văzut pe unguri, în timp ce beau şi mâncau la terasele din centul vechi, iar aceştia – toţi îmbrăcaţi în negru – s-au ciocnit cu jandarmii însoţitori, când forţele de ordine i-au poftit spre stadion. Urmele confruntării, peste o oră nu se mai vedeau la terase.
Am mers la stadion cu metroul, pentru a trăi şi mai mult atmosfera de înainte de joc. Spun joc, pentru că, spre nefericire, prea puţini şi-au mai adus aminte, în această seară, că până la urmă fotbalul este doar un joc. Din păcate, mulţi îl concep ca pe un război, ca terenul orgoliilor naţionale. Am ajuns la stadion şi eram încântaţi de ceea ce am văzut. Un edificiu modern, o casă adevărată a fotbalului de performanţă, a suporterilor dornici de a savura fotbalul în condiţii decente.
Am mai fost la un meci, Ungaria–România, la Budapesta, şi atunci eram profund indignat că tot stadionul a fluierat în timpul imnului românesc şi pe tot parcursul meciului a scandat lozinci primitive, antiromânești. Momentele acestea le-am retrăit şi la Bucureşti. Într-un deceniu nu s-a schimbat nimic. În timpul imnului Ungariei, tot stadionul fluiera, iar în timp ce se cânta imnul României galeria ungară a stat cu spatele. Noroc că am avut bucuria de a vedea o naţională română motivată şi un meci istoric, când România, pentru prima dată, reuşeşte să se impună în faţa Ungariei cu trei goluri diferenţă. Un meci frumos şi încântător din perspectivă românească şi unul ruşinos şi de uitat din punctul de vedere unguresc.
Dar nu pot uita nicidecum huliganii, care se bat cu jandarmii, ura colectivă de ambele părţi, trenurile devastate şi luptele de stradă. Oare aceşti ”suporteri” se gândeau vreodată, când scandau „afară cu ungurii din ţară”, că ce simte Emerich Ienei sau Ladislau Bölöni, care sunt unguri, dar totodată şi simboluri naţionale româneşti. Sau de cealaltă parte, ce gândeşte Vasile Miriuţă, un român, dar un internaţional maghiar, când se scandează „ki nem ugrál büdös román”.
Aș vrea să trăiesc odată momentul când vom putea să mergem pe stadion români şi unguri, împreună, fără ca unul dintre noi să fie nevoit să-şi ascundă identitatea!
Şt. Crâsta

Comentarii