Editorial - Duceţi copiii la morminte!

Fiecare primăvară şi toamnă ne cheamă în cimitir. La fel ca românii, ungurii sau nemţii, ortodocşii sau catolicii din Transilvania, şi românii din Ungaria ies la cimitire cel puţin de două pe an: primăvara, la Paştile Morţilor (după obiceiul creştinilor ortodocşi) şi toamna, de 1 şi 2 noiembrie, Ziua Tuturor Sfinţilor şi Ziua Morţilor în calendarul catolic, sau Luminaţia, cum i se mai spune, după numeroasele candele care sunt aprinse în cimitire. Românii ortodocşi au ieşit sâmbăta trecută, 2 noiembrie, în cimitire şi pentru că, după calendarul bisericii lor, această zi a coincis cu “Moşii de toamnă”. Pomenirea morţilor, moşilor şi strămoşilor noştri, este o datorie morală a fiecărui om. Cel care nu-şi stimează înaintaşii, nu-şi apreciază trecutul, este un om fără viitor. Pe lângă asta, pomenirea moşilor şi strămoşilor noştri înseamnă să le oferim pildă celor mai tineri, ca la rândul lor, nici ei să nu uite de noi. 

Personal întotdeauna mi-a plăcut să mă plimb prin cimitir. Printre primele mele şederi în Bucureşti am avut ocazia să vizitez Cimitirul Bellu, acolo unde îşi dorm somnul de veci cei mai mari români. Poposind câteva minute lângă mormântul lui Eminescu sau al lui Caragiale am învăţat, am înţeles mai multe decât la orele de literatură. Când am ajuns pentru prima dată la Paris, primii paşi i-am făcut în cimitirele Père Lachaise (unde-şi dorm somnul de veci Enescu sau Martha Bibescu, dar şi celebrul Jim Morrison) şi Montparnasse (locul de odihnă al lui Brâncuşi, Ionescu şi Cioran). Dar este un adevărat muzeu “românesc” în aer liber şi Cimitirul Kerepesi din Budapesta, unde au fost înmormântate zeci de familii macedoromâne şi române din capitala ungară. Din păcate, cele mai multe morminte româneşti din acest cimitir au dispărut fără urmă, cum este şi cel al mamei lui Andrei Şaguna, Anastasia, sau al lui Vasile Mangra, ultimul mitropolit ortodox al Transilvaniei din epoca dualistă. Dacă mormintele lor dispărute nu mai pot fi identificate, am putea încerca să le aşezăm acolo câte-o placă memorială. Cimitirul Kerepesi se doreşte a fi Père Lachaise-ul unguresc. Iar mormintele româneşti ar putea ocupa un loc important aici. Depinde de noi, românii de azi, dacă suntem în stare să păstrăm în mod demn amintirea înaintaşilor.
Românii din Ungaria se plâng de ani de zile că nu au un muzeu al lor. Din păcate, însă, doar ne plângem şi nu facem nimic. Un muzeu nu înseamnă o clădire. În timp ce stăm şi aşteptăm să ne dea (sau să ne cumpere) cineva o clădire în care să amenajăm un muzeu, nu ne dăm seama că de fapt noi avem mai multe muzee ale istoriei noastre. Aceste muzee se găsesc în aer liber, în cimitirele din localităţile noastre. Indiferent dacă ne gândim la cimitirele din cele două cartiere româneşti din Jula sau la cimitirele din Săcal ori Bătania, acestea povestesc istoria comunităţii de acolo. 
Puţine locuri sunt mai potrivite pentru a ţine ore despre trecutul românilor din Ungaria decât cimitirele. Acolo, lângă mormântul unui preot, dascăl sau artist, orice profesor care cunoaşte istoria comunităţii noastre le poate povesti copiilor despre momente şi întâmplări însemnate din trecut. Copiii vor înţelege mult mai bine decât într-o sală de studiu. Dacă vor vedea că profesorul lor îi scoate de Ziua Morţilor în cimitir pentru a aprinde câte-o candelă la mormintele artiştilor Cohan sau Costa, ale dascălilor Oltean sau Dulău, ale preoţilor Mândruţău sau Cornea, sau la mormântul singurului diplomat român care a avut dorinţa expresă să fie înmormântat la Jula, ambasadorul Simion Pop, primul ambasador al României după 1990, vor putea fi siguri că şi ei vor fi pomeniţi după moarte, iar foştii lor elevi le vor aşeza la rândul lor câte-o lumânare şi vor spune o rugăciune pentru sufletele lor nemuritoare.
Eva Şimon

Comentarii