Au trecut 20 de ani de când am primit Sfânta Taină a preoţiei. Probabil că la acest ceas aniversar s-ar cuveni să scriu ceva frumos, ceva extraordinar, ceva sublim… Îmi cer scuze, dar nu pot să fac aşa ceva, adică aş putea dar atunci nu aş fi sincer, ori misiunea preoţească nu se poate baza pe minciuni. Realitatea este că în acele două decenii scurse de la hirotonia mea întru preot am trăit drama dispariţiei aproape complete a comunităţi ortodoxe române din Cenadul Unguresc. Este o experienţă tristă să fii martor ocular la stingerea treptată a unei comunităţi din care faci parte şi tu.
Credincioşii mei din biserică s-au mutat în cimitir. Teologic vorbind, de la biserica luptătoare au trecut la cea biruitoare. Ei şi-au găsit liniştea în Împărăţia Cerurilor, sunt împreună cu moşii şi strămoşii noştri în dragostea lui Dumnezeu. Ştiu că invidia este un păcat, dar sunt invidios pe ei. Sunt invidios pentru că ei au fost mulţi, au trăit autentic, au trăit după legea strămoşească, au trăit după legea românească, au fost ortodocşi, au fost români. Sunt conştient de faptul că nici lor nu le-a fost uşor, de multe ori au fost supuşi încercărilor şi de multe ori li s-a pretins ca să-şi abandoneze neamul şi credinţa. Şi totuşi au rezistat… Până când au putut. Cei care am mai rămas, puţini la număr, suntem slabi şi neputincioşi. Trăim printre străini şi ne-am obişnuit cu legile lor.
Ne-a mai rămas casa lui Dumnezeu, care este şi casa noastră sfântă. Biserica este locul exclusiv unde mai putem fi între noi, unde mai putem retrăi ceva din ce am pierdut. Suntem ultimii mohicani care încă se mai roagă în limba română, dar aşteptăm şi noi, atunci când Dumnezeu va hotărî, să ne mutăm acolo, lângă ei, să mergem Acasă, se ne găsim şi noi liniştea sufletească.
Vor rămâne biserica şi cimitirul ca dovezi sfinte ale existenţei românismului în Cenadul Unguresc.
Pr. Aurel Becan
Comentarii
Trimiteți un comentariu