Despre Eminescu în luna decembrie

Cred că cel mai frumos cadou pe care îl putem face de acest Crăciun, este o carte de Mihai Eminescu. 

Ne-am obişnuit să vorbim despre el doar uneori, în ianuarie şi în iunie, adică de fiecare dată când mai trece un an de la naşterea sau de clipa în care a hotărât că-i vremea să devină Luceafăr. Atunci şi numai atunci noi, românii de astăzi, îi recităm poeziile, îi împodobim statuile cu flori sau aruncăm o privire fugară peste viaţa lui copleşitor de fermecătoare sau de tristă.

M-am decis să împărtăşesc cu voi un strop de Eminescu într-o lună în care, alături de brazii ornaţi cu lumini şi beteală strălucitoare, alături de Crăciunul sfânt şi de colindele dezlegătoare de vrăji, stă şi 1 Decembrie, sărbătoarea noastră naţională şi ziua tuturor românilor.

Despre Eminescu învăţam la şcoală repetând în pauze, cu palmele asudate de emoţia ascultării, fiindcă „ne-a venit rândul la catalog”, sau îl citam cu pasiune când voiam să ne impresionăm prima iubire, undeva, pe o bancă din Cişmigiul Bucureştiului grăbit şi patriarhal. La şcoala mea de undeva din sudul României am aflat că, „în conştiinţa contemporanilor Eminescu a apărut ca poet genial încă din tinereţe. Cel dintâi care i-a intuit forţa creatoare a fost Iosif Vulcan, acceptându-i debutul în Familia. (…) Titu Maiorescu, cel care a făcut cel mai mult pentru spălarea grăuntelui din scoica Eminescu, are şi meritul lansării operei sale în durata literaturii şi a neamului”. Aceste gânduri aparţin criticului literar Alexandru Piru, unul dintre părinţii Istoriei Literaturii Române, alături de George Călinescu şi Adrian Marino şi reprezintă o fărâmă din munţii de analize, studii şi teorii dedicate marelui poet pe care, în vacanţele de vară, obişnuiam să le citim cu creionul în mână, pregătindu-ne pentru olimpiadele de română.

Însă, lăsând deoparte critica uneori mult prea cifrată sau greoaie, aş vrea să vă amintesc despre un Eminescu al copiilor, al tinerilor şi al celor în vârstă, despre un Eminescu al muzicii şi al filozofiei, despre un Eminescu mai puţin Luceafăr şi mai mult om. Acel Eminescu de care mă îndrăgostesc în fiecare secundă, la care mă întorc de fiecare dată când sunt departe de casă, pe care îl savurez în serile reci de toamnă, alături de o cană aburindă de ceai şi o prăjitură cu ciocolată. 

Eu l-am cunoscut pe Eminescu în mai multe ipostaze: romantic, îndrăgostit, vesel, curajos sau vehement, exigent sau dramatic. L-am întâlnit cândva, pe străzile Vienei, atunci când studia filozofia şi păcălea nopţile citind pe Leopardi şi Kant, apoi în Iaşiul atâtor mituri şi legende, când petrecea, la „Borta Rece”, alături de o cană de vin şi de cel mai bun prieten al său, blândul şi mucalitul Creangă şi mai târziu, la Bucureşti, unde în calitate de ziarist la „Timpul”, se lansa în critici adesea abrupte despre o societate decadentă sau lipsită de moralitate.   

Eminescu impresionează şi acum, la atâţia zeci de ani de la momentele în care, alături de Ion Creangă, Vasile Alexandri şi Vasile Pogor, umplea saloanele Junimii cu prezenţa lui fermecătoare şi cu surâsul enigmatic. Fiindcă acest om purta deja cu sine povara eternităţii, dată de scrieri absolut revoluţionare pentru timpul său, poeme şi eseuri alcătuite într-o limbă românească autentică şi curată, în care se regăseau, ţesute parcă în cozile de Sânziană, marea şi codrul, iubirea şi natura, viaţa şi moartea, alături de teorii mistice, îndepărtate religii ezoterice, filozofia timpului şi a spaţiului, nemurirea, istoria sau dumnezeirea.

El a scris Luceafărul şi Scrisoarea III, Călin şi Sărmanul Dionis, Epigonii şi Glosa, el a studiat matematica şi fizica şi ne-a lăsat caiete întregi de formule, teorii şi concepte, el a încercat să dezlege tainele istoriei şi ale călătoriilor în timp, el a studiat cu atenţie folclorul şi obiceiurile noastre strămoşeşti, a cules poveşti si doine, a iubit pe ţăranul român şi i-a ridicat acestuia altare de recunoştinţă.

Pentru toate acestea şi pentru multe altele, Eminescu trebuie să se regăsească în fiecare dintre noi, să existe pe fiecare masă şi în fiece bibliotecă şcolară, să îl purtăm în inimă şi să ne amintim de el în fiecare lună a anului. Şi aceasta, deoarece cu Eminescu au început toate, el a fost şi va rămâne miezul literaturii româneşti atât de bogate şi de frumoase. Fie că ne place Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu sau Andrei Pleşu şi chiar dacă Marin Sorescu sau Constantin Noica ne-au încântat adolescenţa şi ne luminează contemporaneitatea, trebuie să ştim că toţi aceştia încep cu şi de la Eminescu.

Alături de el uităm că este iarnă, uităm că suntem oameni condamnaţi timpului, uităm că ne caracterizează conflictul mai degrabă decât iubirea, uităm că urmărim cu disperare zilnică interese meschine şi goale şi învăţăm să cugetăm mai mult la farmecul simplu al vieţii, la frenezia sărbătorilor strămoşeşti, la miresmele copilăriei şi la şansa de a fi împreună şi alături unii de alţii. 

De aceea vreau să îl citim împreună pe Eminescu în luna decembrie. Fiindcă el este începutul a toate. Şi cel mai modern dintre noi toţi.

UN ROMÂN DIN BUDAPESTA