La ceas aniversar ne permitem un mic joc (poate în opinia unora) de categoria science-fiction. În ziua de 15 ianuarie a acestui an, „Foaia românească” împlineşte 63 de ani. De această dată, nu vrem să privim înapoi, nu vrem să analizăm cum au fost cele şase decenii trecute, cum au fost începuturile, despre ce s-a scris în anii comunismului sau cum şi de câte ori s-a schimbat revista în anii de după 1990, nu, vrem categoric să privim înainte şi să ne exprimăm dorinţa clară: vrem să trăim până la 100 de ani! Nu noi, oamenii care o scriem (în cazul nostru să fie voia Ta, Doamne), ci revista tradiţională a românilor din Ungaria să trăiască minimum 100 de ani. La mulţi ani, „Foaia românească”!
De ce vrem să existe revista noastră şi în 2051? Pentru că asta ar însemna că mai există comunitate românească în Ungaria. Români ştim sigur că vor fi, şi încă cât de mulţi. Dar ne dorim ca ei să formeze şi atunci o comunitate. Numai în acest fel vom mai putea avea instituţii, şcoli, presă. În 2051 cu siguranţă nu va mai graniţă între România şi Ungaria. Vom fi două state vecine ale Uniunii Europene şi toţi cetăţenii vor trăi unde şi cum vor vrea ei. De noi va depinde dacă la Jula, la Micherechi sau la Bătania va mai fi şcoală românească, sau copiii noştri vor frecventa şcolile din Chişineu-Criş, Salonta sau Arad. Tot aşa, de noi va depinde dacă românii din părţile „ungurene”, vor mai citi „Foaia românească” de la Jula sau vor fi abonaţi numai la ziarele româneşti ce vor apărea la Arad, Braşov sau Bucureşti.
Ce credem că îndreptăţeşte ca „Foaia” să trăiască cel puţin o sută de ani? Misiunea ei sfântă pe care o are de la începuturi: îngrijirea şi ocrotirea limbii române într-un mediu străin şi de cele mai multe ori neprielnic. „Foaia” există nu ca să scrie despre ce se întâmplă în satele sau oraşele cu comunitate românească din Ungaria, nu ca să relateze despre evenimentele de la şcolile sau bisericile noastre. Asta ar putea face orice ziar local de limbă maghiară. „Foaia” scrie despre toate acestea numai până când ele se desfăşoară în limba română. Când se va pierde acest element de bază, satele noastre vor fi la fel ca oricare sat unguresc din Ungaria. Oricât ar fi de dureroasă constatarea, totuşi, care este azi diferenţa între sătucul bihorean Vecherd şi, de exemplu, Sárrétudvari? Că în prima mai există o biserică ortodoxă, în care însă nu mai ai pentru cine să predici în limba română? În ambele sate, pe străzi, în casele oamenilor se aude numai vorbă ungurească, deci nicio diferenţă.
De noi, cei de azi, şi numai de noi depinde dacă vom putea sărbători aniversarea de un veac a „Foii româneşti”. De părinţii şi de bunicii de azi depinde dacă îşi vor învăţa urmaşii să vorbească româneşte. De profesorii de azi depinde dacă elevii care frecventează şcolile noastre vor şti să citească şi să scrie româneşte. Nu e suficient să ştie să citească, trebuie să-i înveţe şi să scrie. Altfel cine va scrie „Foaia” din viitor?
Ştim, la nicio aniversare nu e permis să fii trist, ci optimist. Tocmai pentru asta încheiem cu gândurile regretatului profesor universitar Mihai Cozma, notate în caietul de amintiri al redacţiei noastre, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea „Foii”, sărbătorită în ianuarie 2001: „Dacă am avut un avut care a adunat pe românii din Ungaria într-un sentiment de comunitate, acesta a fost Libertatea noastră, Foaia Noastră, Noi, Foaia românească. Mult succes în continuare!”
Eva Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu