Editorial - Gânduri vechi pentru un an nou

Am păşit într-un an nou. Unii cu noi promisiuni, alţii cu speranţa că le vor putea îndeplini măcar pe cele vechi. Unii văd în noul an un nou început, o nouă şansă, alţii cred că nu este altceva decât continuarea vremurilor vechi, doar într-o etapă nouă. 
Cum a fost anul 2013 pentru românii din Ungaria? Nici mai bun, nici mai rău decât cei de dinainte. Au plecat dintre noi, cei vii, unii care ne-au lăsat inimile îndurerate, comunitatea noastră împuţinându-se pe zi ce trece. Nu ştim dacă locul românilor plecaţi de pe acest pământ va fi preluat oare de alţii. Copiii de azi din comunitatea noastră, cu tot mai puţine excepţii, nu mai cunosc limba bunicilor lor. Vor putea ei păstra tradiţiile şi obiceiurile străbunilor lor, fără acest element de bază care este limba? Am fi naivi să credem că da. Aceasta este cea mai mare tristeţe care ne cuprinde la momentul bilanţului: că suntem tot mai puţini, tot mai slabi, tot mai asimilaţi. 
Nu o spun eu, ci se poate vedea asta scris negru pe alb. În Calendarul românesc, publicaţia noastră anuală, adunăm deja de 13 ani toate datele referitoare la înmormântările, cununiile şi botezurile din localităţile tradiţionale ale românilor din Ungaria. O statistică reală, dar nespus de tristă. Mult mai mulţi morţi decât botezaţi! De prea puţinele cununii să nici nu mai amintim. Şi nu pentru că s-ar duce românii la alte culte să se cunune sau să se boteze. Merită cercetate şi numele. În timp ce mor nenumăraţi români cu numele de Ioan sau Mărie, Mihai sau Floare, sunt botezaţi copii (români?) cu numele de Dzsesszica sau Thomas. Să ne ierte Dumnezeu, dar greu ne vine să credem că ei vor fi viitorii români din Ungaria.
Îi şi văd cum îmi sar în cap cei care îmi flutură în faţa ochilor alte statistici, mai oficiale, mai optimiste: e vorba de statisticele de la ultimul recensământ din Ungaria. Datele colectate în toamna anului 2011 au fost făcut publice în primăvara anului 2013. Date şocante, dar nicidecum surprinzătoare. Rezultatele nu ne-au surprins, deoarece pe baza întrebărilor puse nici ne-am putut aştepta la altceva. Ştiam că, în statisticile ungureşti, o să fim mai mulţi. Nu doar noi, românii ne-am înmulţit, dar şi nemţii, slovacii sau ţiganii. Cine şi la ce va folosi de aceste date oficiale, dar cel puţin ciudate? În anul 2013 nu am putut să ştim, dar în 2014, an electoral în Ungaria, s-ar putea să aflăm. Sau nu. 
Am fost şocaţi să aflăm că în timp ce statisticile noastre interne ne arată că suntem tot mai puţini, inclusiv cu românii sosiţi în rândul comunităţii noastre din România prin căsătorii, statisticile oficiale ale Ungariei arată că nu-i deloc aşa. În toamna anului 2011, în Ungaria 26.345 de persoane s-au declarat de naţionalitate română şi 13.886 de persoane au spus că au limba maternă română. Totuşi, autorităţile statului ne tratează pe baza numărului de 35.641, deoarece atâţia s-au declarat şi de (sic!) naţionalitate română. Şi dacă ne gândim că cu 10 ani mai devreme am fost doar 7.995 de români… Ne vine să râdem. Sau să plângem.
Ce va aduce anul 2014 pentru românii din Ungaria? O vorbă românească spune că „nu aduce anul ce aduce ceasul”. Ni s-au întâmplat atâtea ciudăţenii în ultimii ani, că nu prea ne mai miră nimic. Sigur vom avea un reprezentant în Parlament. Că va fi el român sau nu, că va reprezenta acesta interesele comunităţii româneşti sau nu, pe cine mai interesează. În sfârşit, legea ne asigură acest drept, să ne mulţumim cu atât. La toamnă vom alege şi autoguvernări noi. Că acestea vor spori iar ca ciupercile după ploaie, va mai mira pe cineva? Cu siguranţă, nu. 
Anul 2014 va fi un an greu. Un an în care unii vom visa la schimbări, la strategii, la supravieţuire, la consolidare, iar alţii ne vor distruge aceste vise, aceste speranţe. Dă, Doamne, acum să nu fie aşa!
Eva Şimon

Comentarii