„E momentul ca şi valorile culturale să circule în dublu sens” - Dialog cu Matei Vişniec despre teatru şi limbă, rădăcini şi aripi

Matei Vişniec (1956, Rădăuţi), poet, dramaturg, romancier şi jurnalist român. Reprezentant de seamă al generaţiei-elită a anilor ’80. Membru fondator al Cenaclului de luni. În 1987 părăseşte România şi cere azil politic în Franţa, unde în 1993 devine cetăţean francez. Până la plecarea din România publică volumele de poezie: „La noapte va ninge” (1980), „Oraşul cu un singur locuitor” (1982), „Înţeleptul de la ora de ceai” (1984). Din 1977 scrie piese de teatru care circulă masiv în mediul literar, dar care sunt interzise pe scenele profesioniste. După 1989, Matei Vişniec devine unul dintre autorii cei mai jucaţi în România, cu spectacole montate pe toate scenele naţionale. Astăzi creaţiile sale sunt traduse în peste 30 de limbi, piesele sale fiind jucate nu numai în teatre importante din Europa, dar ele chiar circulă într-o bună parte a planetei. Piesa „Cai la fereastră”, scrisă în 1986, este jucată astăzi în ilegalitate în ţări care îşi caută drumul spre democraţie, trecând astfel frontierele timpului, frontierele geografice şi de generaţie. 

Următorul dialog a fost purtat cu Matei Vişniec la Teatrul Maladype din Budapesta în luna decembrie, cu prilejul spectacolului-lectură „Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”.

– Sunteţi pentru a doua oară în acest an la Budapesta, după invitaţia ICR Budapesta la Serile literare. Acum aţi dat curs invitaţiei Tetrului Maladype. Care a fost impresia după aceste două zile?

– Este o impresie excelentă, pentru că mă interesează acest teatru, mă interesează acest regizor, această echipă. De câţiva ani ştiu că ei există, ştiu ce fac, am văzut imagini din spectacolele lor, mi s-au spus lucruri extrem de interesante despre modul în care lucrează Zoltán Balázs. Şi mă interesează să descopăr şi locul pe viu, mai ales că ei ne-au montat practic o piesă: „Frumoasa poveste a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”. 

Aceste mici companii, aceste mici teatre de buzunar mie îmi plac foarte mult. Eu am debutat de altfel în Franţa, când am ajuns în 1987, în astfel de teatre mici, care nu existau în România. Înainte de căderea comunismului, în România existau marile instituţii şi câteva companii studenţeşti.

Aceste teatre de buzunar, care îşi găsesc locuri în poduri, în pivniţe, în apartamente, sunt de o mare bogăţie pentru peisajul teatral din orice ţară. Ele au capacitatea de a aduce sânge nou, ca să spun aşa, în viaţa teatrală, îşi pot permite să monteze autori noi, autori necunoscuţi, îşi pot permite experienţe teatrale inedite. Spre exemplu, aici în acest teatru care, de fapt, are ca spaţiu un apartament, am văzut un lucru minunat. Spectacolul meu creat de Zoltán Balázs e, de fapt, într-un living din care pornesc trei uşi. Or, aceste uşi care se deschid la un moment dat cu subtilitate sunt trei uşi-porţi spre fantastic, spre miracol. Într-un spaţiu de 60 de metri pătraţi se poate face teatru de mare calitate, cu un public care este educat, căruia îi place acest tip de demers teatral şi unde am simţit o mare emoţie văzând spectacolul şi văzând reacţia publicului şi, în acelaşi timp bineînţeles, munca lui Zoltán Balázs şi a echipei sale.

Deci, am venit cu plăcere la Budapesta şi pentru faptul că am fost tradus mult în maghiară. Noi, românii avem oarecum o şansă enormă datorită numeroşilor traducători maghiari, care fie sunt născuţi în România, fie au trăit în România. Cred că mult mai multe pagini de literatură română sunt traduse în maghiară decât din maghiară în română. Eu personal am fost tradus în maghiară masiv. Am două culegeri de teatru în limba maghiară precum şi un roman, numeroşi prieteni continuă să traducă. E un spaţiu care mă interesează şi pentru că teatrul în limba maghiară îl consider un teatru de calitate, un teatru interesant.

E pentru a treia oară când vin la Budapesta, dar am avut mai multe spectacole create în Ungaria. Cred că voi continua să vin, pentru că atunci când sunt solicitat şi în momentul în care au un public, iar piesele mele sunt montate, simt nevoia să răspund cu prezenţa mea fizică. Şi iată, vin la Budapesta pentru 2 zile pentru că mă invită o companie precum cea condusă de Zoltán Balázs.

– Sunteţi poet, dramaturg, romancier. De care din aceste genuri sunteţi mai apropiat, sau în care din genuri e mai uşor de găsit perlele?

– Toate aceste genuri rimează cu anumite vârste. La 20 de ani am fost atras de aventura poetică. La un moment dat, poezia a fost aspirată de teatru, un teatru poetic. Însă la vârsta Cenaclului de luni mi s-a părut că e important să încerc romanul. Astăzi scriu teatru în fiecare zi. Secretul e continuitatea în scris. Fiecare scriere are o busolă interioară. Dacă scriu o scenă şi încep următoarea, busola îmi spune când nu e bine. Mi-a plăcut să mă apropii de fiecare gen. Romanul mă atrage pentru că e nevoie de altă disciplină. Din când în când fac exerciţiu de disciplină şi scriu roman. De fapt, sunt un scriitor căruia îi plac toate genurile. Eu sunt un scriitor care se plimbă prin genurile literare.

– Ajungând la Paris nu mai era nevoie de un limbaj codat, pe de altă parte acel public nu mai avea cheia. Cum a fost trecerea de la literatura codată din România anilor ’70–’80?

– Am scris în România într-o logică de rezistenţă culturală (să rezişti împotriva prostiei şi ororii) o literatură codată, alegorică, o literatură ce cheie. Noi scriam şi cititorii aveau decodorul. În România am utilizat limbajul ca un rege, în Franţa limbajul francez ca un cerşetor. Limba română, cu fondul ei slav este mai bogată, dar franceza este foarte precisă. Nu întâmplător, Emil Cioran spunea că limba franceză este ca o cămaşă de forţă. În franceza lui Ionescu simţi că mai e din muzicalitatea limbii române. Şi despre mine se spune că mi-am creat o limbă franceză. De altfel, toate piesele mele scrise şi interzise în România au fost jucate în Franţa. Captau o anumită universalitate prin registrul oniric, vorbeau de contradicţiile sale interne. Aceste subiecte sunt în continuare de actualitate. Nici una din piesele mele nu şi-a pierdut actualitatea, nu a fost depăşită de istorie.

– Spuneaţi că în România scriaţi pentru a vă simţi liber. Ce înseamnă scrisul astăzi, când nu ne mai apasă durerile de până la ’90? E mai mult decât libertate? Aduce ceva în plus?

– Regimurile cad, dar problemele rămân. Faptul că nu mai trăim într-un regim comunist şi că avem mai multă libertate nu înseamnă că oamenii nu se confruntă în continuare cu probleme, cu dileme, cu problemele viitorului, prezentului, cu probleme economice, cu probleme de identitate. Rănile uneori nu se închid aşa uşor.

Pentru un autor subiectele rămân întotdeauna aceleaşi. Aproape întotdeauna subiectul meu numărul unu a fost omul, relaţiile dintre om şi putere, relaţiile dintre oameni, contradicţiile interne ale fiinţei umane, contradicţiile societăţii. Aş spune că, într-un fel, pe vremea comunismului răul era mai uşor de demascat, răul, ideologia, sistemul care era structurat piramidal, cu poliţia politică, cu partidul, cu reprezentanţii puterii, cu cuplul prezidenţial. Acest sistem forma o piramidă a răului extrem de vizibilă, care putea fi uşor denunţată şi ne puteam chiar bate joc de ea cu uşurinţă. Astăzi există noi forme de rău, pe care le aduce societatea de consum, capitalismul sălbatic. Există alte forme de manipulare pe care astăzi trebuie să le combatem sau să le identificăm, decât cele practicate de ideologie.

Există forme subtile de manipulare prin informaţie, prin publicitate, prin societatea de consum, prin modă, prin explozia informatică, prin uneltele sau aceste instrumente care ne propun mai degrabă distracţie decât comunicare. Sunt noi forme de singurătate, de alienare care apar. Toate aceste subiecte rămân de actualitate. 

Sigur eu am scris mult în viaţa mea. Am scris şi în România şi în Franţa, am scris şi poveşti de dragoste, şi fabule filozofice, şi teatru în maniera denunţării, un teatru al rezistenţei culturale. Am scris şi piese şi spectacole, care erau inspirate din munca mea de jurnalist, pentru că de 20 de ani sunt jurnalist la Radio France International. Ochiul meu a fost întotdeauna lucid, dar în acelaşi timp de câte ori am scris o piesă niciodată nu am scris-o cu un mesaj strict moral. Întotdeauna am vrut să propun şi o poveste, o formă de emoţie, o poveste cu dimensiune poetică, pentru că denunţarea nu este niciodată suficientă.

Eu mă consider un scriitor, iar literatura are misiunea ei specială. Un scriitor nu denunţă la fel ca un om politic, ca un jurnalist, ca un jurist, ca un militant sau ca un ecologist. Scriitorul chiar şi atunci când abordează subiecte politice denunţă prin instrumentele sale specifice, care sunt cele ale literaturii, ale frumosului, ale sensibilului, ale paradoxului, ale altor forme de emoţie decât cele imediate, pe care le vehiculează, să spunem, marii prezentatori de la televiziune şi marii animatori de la top show-uri.

– Aţi spus că drumurile culturale de secole au mers dinspre Occident spre Orient şi că visaţi la o inversare a acestui rol. Credeţi că este posibil? 

– Sigur că este posibil. Noi ştim bine că informaţia, cultura, ideile filozofice, ideile revoluţionare au circulat în sens, în general, unic: dinspre Occident spre Estul Europei. Autorutele informaţiei, autorutele dezbaterilor filozofice, ale valorilor au fost cu sens unic. Noi ne-am hrănit mereu, mereu din ideile Occidentului, din moda, din dezbaterile, din literatura Occidentului. Or, există un moment când aceste rute trebuie să meargă în dublu sens, pentru că în aceste ţări care au cunoscut comunismul, dar au cunoscut şi perioada de dinainte, care acum sunt integrate în Europa – există energii culturale extraordinare, există artă, artişti, există inspiraţie. Există o anumită dorinţă nu de revanşă, ci de recunoaştere a capacităţii noastre de a propune, de a reînnoi, de a colabora la această construcţie a casei comune care este Europa. Acum e momentul ca şi valorile culturale să circule în dublu sens. De altfel, există pelerinaje culturale extraordinare în Europa de Răsărit, şi Occidentul într-un fel sau altul descoperă aceste locuri de excepţie. Aş numi doar oraşul Sibiu, care este un oraş unde de 20 de ani există un festival internaţional de teatru, absolut fabulos, de o mare frumuseţe şi de o mare forţă, de o mare atracţie, unde s-a produs deja un pelerinaj cultural.

Întâlnesc acolo de ani de zile oameni care vin din Franţa, din Statele Unite, din Marea Britanie şi care nu pot trăi dacă nu vin o săptămână la Sibiu. Asemenea pelerinaje culturale sunt extrem de interesante şi sunt producătoare de autorute cu dublu sens.

– De 25 de ani sunteţi în Franţa, însă când scrieţi poezie şi astăzi o faceţi în limba română, chiar şi romanele. Limba română vă dă mai multă libertate în aceste două genuri sau are mai multă bogăţie?

– Limba română rămâne limba mea de suflet, limba în care m-am format, care mi-a dat rădăcini, deci nu m-am putut desprinde niciodată de ea. Este limba formării mele mentale. Primele emoţii le-am avut în limba română, poezia am descoperit-o în limba română, deci rămâne limba care m-a structurat. Limba franceză mi-a dat însă aripi, mi-a dat aripi pentru că m-a ajutat să circul. Piesele mele scrise în franceză au circulat într-o bună parte a planetei. Sunt traduse în 30 de limbi, ori aceste traduceri s-au făcut în general din limba franceză. O limbă de circulaţie internaţională, atunci când reuşeşti să scrii în ea, e o limbă care te propulsează.

Eu mi-am păstrat rădăcinile în limba română şi aripile în limba franceză. Continui să scriu în limba română, bineînţeles pentru că nu mă pot separa de ea, pentru că îmi dă energie, pentru că mă inspiră şi scriu poezie şi romane în limba română. Dar scriu cu uşurinţă şi cu bucurie teatru în limba franceză. Teatrul este o altă captare a emoţiilor, uneori în teatru scrii şi cu tăceri, scrii cu structuri, cu situaţii dramatice, aş spune că uneori vocabularul este poate mai puţin important. În orice caz, am reuşit să asimilez destul de adânc limba franceză încât să scriu. Cred că am vreo 30 de piese – din 1987 încoace – scrise în limba franceză care circulă. Uneori am fost pus în situaţia paradoxală de a traduce din franceză în română.

Mă simt bine în ambele limbi. Ambele limbi mi-au dat deschideri extraordinare, m-au ajutat să le compar, m-au ajutat chiar să creez poduri culturale între Franţa şi România, între limba franceză şi limba română, între cele două culturi. Şi cu cât aprofundez mai mult limba franceză, aş spune, cu atât descopăr frumuseţea, misterul, vulcanitatea şi visceralitatea limbii române.

Gabriela Enea Elekes