Dacă ar fi să luăm în serios Legea Naţionalităţilor ar trebui să credem că Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria este… Micul Nostru Parlament. Acolo sunt aleşii noştri, reprezentanţii intereselor noastre etnice, culturale, religioase, etc. Acolo sunt cei mai buni specialişti, care ştiu întotdeauna ce e mai bine pentru alegătorii lor români, pentru şcolile şi instituţiile lor. Acolo eşti apărat dacă cineva te jigneşte în sentimentul tău naţional, acolo eşti ascultat dacă te plângi de abuzul unor persoane ne-române, care îţi răpesc drepturile prin înfiinţarea aşa-ziselor autoguvernări româneşti, în care activitatea de bază este împărţirea pachetelor de alimente şi seratele de dansuri şi cântece ţigăneşti. Joia trecută ne-am convins că mascarada numită AŢRU nu are nici o, dar absolut nici o legătură cu MNP.
Atmosfera şedinţelor de la AŢRU se poate caracteriza cu un singur cuvânt: AROGANŢA. Am da dovadă de naivitate dacă ne-ar surprinde acest comportament, caracteristic în toată viaţa politică din Ungaria, inclusiv în Parlamentul ţării. Fiind însă vorba de o comunitate mică, unde aproape cu toţii ne cunoaştem între noi, este nespus de jignitor tratamentul pe care îl aplică conducerea AŢRU. Circul, pentru că nu poate fi numit altfel la ce am asistat joia trecută, a început atunci când Preşedintele (acelaşi Kreszta Trajan deja de un deceniu şi jumătate) a făcut teoria chibritului şi a explicat filozofia nimicului, apoi s-a lăudat singur, după care, colac peste pupăză, s-a propus singur să conducă lista românilor pentru alegerile parlamentare. Până aici pe nimeni nu a surprins ce s-a întâmplat. Suntem obişnuiţi de atâta amar de timp şi cu despicatul firului în patru, şi cu laudele de sine (care se ştie că au o oarecare duhoare). Însă greu ne obişnuim cu aroganţa, cu dispreţul, cu nebăgarea în seamă a altor păreri.
Autoguvernarea pe Ţară este mâna prelungită a Guvernului de la Budapesta. Asta este într-un fel normal, nu asta e problema principală. Voinţa dintotdeauna a celor care au creat Legea Naţionalităţilor a fost ca mult trâmbiţata autonomie culturală a naţionalităţilor să nu mai fie doar o formă fără fond. Iată că după 2010, şi AŢRU s-a “îmbogăţit” cu cinci şcoli şi cu presa scrisă “cea liberă”. Nu pentru că aşa a vrut AŢRU, ci pentru că aşa s-a vrut de “sus”. Comandă dată, comandă preluată. Nimeni nu pune la îndoială că acum pe umerii AŢRU e o responsabilitate mare, cu soarta unor instituţii nu e de joacă, atunci când gospodăreşti peste 1 miliard de forinţi pe an problema începe să devină serioasă. Tocmai din acest motiv nu se poate accepta comportamentul arogant şi politica muşchilor. Orice urmă de dialog este refuzat prin monoloagele lungi, fără sfârşit şi fără rost ale Preşedintelui. Toate întâlnirile de la AŢRU se desfăşoară în atmosfera “puterea e la mine, de partea mea, aşa că toţi veţi face ce zic eu”.
Privind în jur, m-am gândit că dacă ar fi participat acolo un tânăr de 20–25 de ani, cu siguranţă ar fi luat-o la fugă negând că are vreo treabă cu românii din Ungaria. Probabil din acest motiv şi cel mai tânăr din sală avea peste 40 de ani. Şedinţa s-a desfăşurat în spiritul anilor “kádáristo”-“ceauşiste”, numai aplauzele au lipsit. În rest, Preşedintele vorbeşte, se laudă, se autopropune, iar “aleşii” votează. Totul şi orice. Fără mâc.
Ca să revin la ipoteza de la începutul scrierii, ne pare rău, oricât ne-am strădui, în astfel de condiţii nu putem lua în serios nici Legea Naţionalităţilor, nici sistemul de autoguvernări, dar nici mult-promisa reprezentanţă în Parlament. Politica muşchilor dăunează grav naţionalităţilor.
Eva Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu