Editorial - Scuze ce tot întârzie…

De mici copii suntem învăţaţi de părinţii noştri ca, atunci când greşim ceva sau supărăm pe cineva, să ne cerem iertare. Când am împins-o pe Florica de pe leagăn şi a picat şi s-a lovit, a trebuit să-i cer scuze. Nu doar pentru ca ea să mă ierte şi nicidecum ca eu să mă simt umilită, ci să-mi recunosc greşeala, iar prietenia noastră să poată continua încă mulţi ani, până la sfârşitul vieţii noastre. Când suntem mari ne este mult mai greu să ne cerem scuze, dar să şi iertăm. În cazul naţiunilor, acest lucru poate să întârzie ani buni sau chiar decenii.

În Ungaria, anul 2014 a fost declarat, de Guvern, Anul Comemorativ al Holocaustului Maghiar (sic!). Acum 70 de ani, în 16 aprilie 1944, a început deportarea evreilor din Ungaria în lagărele din Transcarpatia. În lunile ce au urmat, aproape jumătate de milion de evrei au fost deportaţi în lagărele de exterminare de la Auschwitz, Birkenau etc. Mai târziu, sistemul naţionalist a extins persecutările şi asupra ţiganilor, homosexualilor şi tuturor duşmanilor sistemului lor politic. 

De acest an comemorativ se leagă şi acel – indiscutabil – gest nobil al Ungariei, exprimat în luna ianuarie a acestui an, la New York, de ambasadorul maghiar la ONU, Kőrösi Csaba, conform căruia statul maghiar îşi cere scuze pentru “responsabilitatea” (sic!) pe care a avut-o în cadrul Holocaustului. În acest fel şi până acum, nimeni din partea statului maghiar nu a făcut acest gest. 

În ultimele zile ale lunii aprilie, pe diverse site-uri a apărut vestea că un român american, pe nume Anton Lixandroiu, ar fi obţinut, după ani de procese, ca Ungaria să-şi ceară scuze pentru Holocaustul săvârşit asupra românilor din Transilvania, ca urmare a Dictatului de la Viena. Am citit însă această informaţie numai pe site-urile româneşti, nu şi pe cele ungureşti. Am căutat mult, am „răsfoit” tot internetul unguresc, dar n-am găsit nici măcar o singură menţiune. În ianuarie, când ambasadorul maghiar la ONU a exprimat scuzele publice ale Ungariei faţă de evrei şi ţigani, NU s-a făcut nicio referire la atrocităţile din Ardeal, din anii 1940 şi 1944. Nu ne dăm seama de unde şi, mai ales, pentru ce s-a răspândit acea veste falsă, dar probabil mulţi şi-ar fi dorit să fie adevărată. Ar fi un gest nobil şi elegant faţă de poporul român, acum când Ungaria s-a pus deja pe cerut scuze publice faţă de cei cărora le-a făcut rău.

Despre „cruciada” lui Lixandroiu se ştie doar că, încă în anul 2005, acesta a înaintat un dosar la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg prin care, bazat pe dovezi inatacabile, a cerut despăgubiri statului maghiar pentru crimele şi lezările de drepturi comise de horthyşti în nord-vestul Transilvaniei. Curtea de la Strasbourg a adus la cunoştinţa oficialilor de la Budapesta hotărârea sa de a accepta acţiunea românului, stabilind şi pentru partea maghiară calendarul pregătirii. Procesul însă nu s-a încheiat nici până azi.

Ştim din documente istorice şi din nenumăratele mărturii ale celor care mai sunt (încă) în viaţă că, în 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena, în mai multe localităţi din Ardealul de Nord, răpit de Ungaria, trupe militare sau paramilitare au masacrat civili români, maghiari, ţigani şi evrei, pentru a determina prin teroare un exod al populaţiilor conlocuitoare nemaghiare. Atrocităţi similare au avut loc şi spre sfârşitul anului 1944.

Scuzele Ungariei pentru vărsarea de sânge şi persecuţiile românilor din nordul Ardealului mai întârzie. Până când, nu se ştie. Sperăm că nu va trebui să aşteptăm până la centenar. Ar fi urât de tot. Acum e vremea scuzelor. Chiar dacă vin mult mai târziu decât iertarea.

Eva Şimon