11 iul. 2014

Pagini din carnetul de însemnări al lui Ioan Ardelean din Primul Război Mondial

În anul acesta, 2014, se împlinesc 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial. Cu ocazia aceasta se vor ţine numeroase comemorări. Avem şi noi, românii din Ungaria, un document, un carnet de însemnări de la un român chitighăzean, care a fost martorul acestor lupte. M-am gândit că ar fi bine ca la acest moment al centenarului oamenii să ştie ce a scris, ce a gândit un chitighăzean despre împrejurările de pe frontul de luptă. 

Cu admiraţie şi recunoştinţă mă gândesc la Ioan Ardelean (a lui Cioropic, n. 1885 – m. 1973?), un om modest cu gânduri curate, care a supravieţuit cu o ţinută morală cruzimea războiului.

Nu ştim cu ce scop a scris în carnetul său: pentru a înregistra evenimentele, întâmplările sau pentru a-şi scrie gândurile în limba lui maternă, în română? Orice scop să fi avut, probabil a sperat ca familia lui să afle ulterior pe unde l-a purtat viforul vieţii. Eu consider că acest carnet este mai multe decât o amintire de familie, este o comoară pentru românii din Chitighaz, arătând caracterul, omenia românului şi iubirea locului natal. Pilda lui măreşte însemnătatea, prestigiul comunităţii românilor din sat.

Familia lui Ioan Ardelean











O sută de ani în viaţa omului înseamnă mai multe generaţii. Familiile din sat ai căror membri au fost martorii, participanţii luptelor, au păstrat fotografii din timpul primului război mondial. Bărbaţii între 18–55 de ani au primit ordin de chemare, au fost supuşi serviciilor militare obligatorii. Românii şi-au făcut datoria, au ”ruculit”, cei mai mulţi au fost alocaţi pe frontul din Italia şi pe frontul din Rusia. Situaţia celor rămaşi acasă fără putere de muncă a devenit tot mai grea. Guvernul a trecut la organizarea economiei de război. 
Cauzele izbucnirii războiului a început cu atentatul de la Sarajevo. La 28 iunie 1914, în Bosnia, la Sarajevo a fost asasinat arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul coroanei austro-ungare. Asasinatul a oferit guvernului de la Viena pretextul unui război împotriva Serbiei. Peste o lună, la 28 iulie, Austro-Ungaria, cu acordul Berlinului, a declarat război Serbiei. Două alianţe create la sfârşitul secolului al XIX-lea se aflau în luptă.
Prima grupare politico-militară a fost: 
– Tripla Alianţă, sau altfel numită Puterile Centrale, înfiinţată de Germania şi Austro-Ungaria, la care s-a alăturat Imperiul Otoman şi Bulgaria. 
– Cealaltă era Antanta, altfel Tripla Înţelegere, înfiinţată de Franţa, Anglia, Rusia, la care s-au alăturat Japonia, Italia, România.
S-au format două fronturi principale: frontul de Vest în Franţa şi frontul de Est în Rusia (Ucraina, Galiţia).
Trei fronturi secundare de luptă erau în Balcani, Caucaz şi în Nordul Italiei. 
Frontul e linia poziţiilor ocupate în faţa inamicului, zona de desfăşurare a luptelor.
Planurile strategice au preconizat un război de scurtă durată, dar pe toate fronturile situaţia era stabilizată. A devenit evident faptul că războiul se prelungeşte. În 1915 s-a impus un nou mod de a purta războiul. Milioane de soldaţi au fost în tranşee săpate în pământ, protejate de ţăruş şi reţele de sârmă ghimpată. Au fost noi tipuri de arme: grenada, mitraliera, mine.
Pe frontul de luptă din Italia, la Doberdo, Isonzo, Piave, Görcz, Montefalcone au fost douăsprezece bătălii – ca să spargă frontul austro-ungar, să ocupe munţii frontieri – armatele măcinându-şi reciproc „forţa vie”. Ultima bătălie a fost la Caporetto. 
Soldaţii din Chitighaz care au luptat aici au fost Teodor Şimonca (povestitorul) şi Mihai Poptilican. Reamintindu-şi aceştia spuneau că apa fluviului Isonzo a fost roşie de sângele soldaţilor. Câte o luptă a durat 3–4 zile, dar a fost când 3–4 săptămâni. Aceste lupte erau îngrozitoare nu atât trupeşte, cât mai mult sufleteşte. După încetarea bătăliei, sanitarii au început salvarea, tratamentul răniţilor. Cadavrele numai după salvarea răniţilor au fost duse de la locul de luptă. Salvarea mergea cu greu, era când cei în viaţă erau nevoiţi să doarmă între muribunzi sau, ne având încotro, mâncau, beau alături de morţi. Pe frontul din Italia, preotul Ioan Iosif Ardelean a fost preot militar, între 1915–17, faptul acesta l-am găsit într-un document al familiei Poptilican. 
Un alt argument important e carnetul din timpul primului război mondial de pe frontul din Est, unde Germania a pornit ofensivă în Galiţia. Documentul îl avem de la Ioan Ardelean, acesta fiind martorul luptelor. A scris mai puţin despre lupte, mai mult despre gândurile, sentimentele, părerile sale, care se îndreptau către cei de acasă, către soţia iubită. A scris într-un stil atrăgător, în tonul baladelor, rugăciunilor. A văzut marea deosebire dintre viaţa oamenilor din Rusia – despre care până atunci nu ştia – şi a oamenilor din satul Chitighaz. 
Aminteşte în carnet numele sătenilor care erau pe front şi anume: Istin, Brîndaş, Nyikula şi mai scrie că în 1915, în 2 aprilie, a murit Rotyiş György.
Carnetul e de mărimea 13x8 cm, nu-i întreg, nu se ştie câte pagini îi lipsesc, în scriere foloseşte şi literele alfabetului maghiar. 








Redau câteva fragmente din carnet cu cugetele lui.
Trenul cu înrolaţii a pornit de la Ciaba. Muierile i-au petrecut abia se puteau despărţii cu frica că ”noi mai veni”. Nu ştiau că unde pleacă cu ei trenul. Au ajuns pe frontul din Est în notes scrie că Galiţia, Minszk. Aici au fost mulţi soldaţi, au ridicat şetre. După câteva zile au primit chimeşi, cioareci, cizme, obdele şi chepeneag. De aici pe linia frontului prin valuri, păduri au început să sepe şanţuri, tranşee săpate în pământ numite de el ”decunguri”. Apoi au bătut pari în pământ. Tot timpul era frig, bătea vântul, a plouat şi în 21 octombrie a nins. În noroi se scufundau până în genunchi, abia au putut ieşi. Au cărat crengi din pădure să se încălzească. La 1 noiembrie scrie că ”m-am cârpit boconcii, am fost marod, am fost la doptor.” La 25 decembrie am primit ”pită albă, zupă şi duhan”.
În felul următor scrie cum au căzut prizonieri: ”Noi plecam tot mai departe dă ruşi neam apropiat ziuă bună nu le-am dat. Ziuă bună cu grănate că acele merg mai departe. Şi ei încă ne-au mulţămit dînd cu agyeu în pămînt, agyeu cînd sclobozeau pămîntu tot tremura şi pădurile sunau dă ne love şi groaza. Şi spărjeau decungurile cum sparg pruncii ouăle şi le spărjeau cu mînie ca pruncii cu bucurie pe la paşti cînd îs roşite. Noi cam tare ne-am băgat ruşii dălături s-or dat şi pă noi neau înconjurat. Şi cînd fusă miercurea ne prinsă cu grămada la trei ceasuri după amiază ne prinsă cu comandanţi. Şi pe vale neau înşirat ziua noaptea am plecat, sete mari neau lovit. Muscanii neau prins cu sumă dară noi nici nam fi crezut că atîţa vom fi la sumă.” 
Pe o altă pagină îşi scrie dorinţa:
”Frunză verde Floricică
Dute până în ţara mea
Dute la soţia mea,
Spunei să nu suspine
Ci pe mine să mă aştepte.
Căci da fi în lume vreo pace
Eu acasă iară moi întoarce.”
„La 7 iulie 1917 ne-au prins »musca« la robie la robie ce cu muncă. Dar îi bun Dumnezeu ma scăpa dă aici mereu. 
Scrisori multe am scris cred nici una na căpătat că Rusia îi dăparte. Mulţămăsc lui Dumnezeu şi de bine şi de rău. Dumnezeu se îndură şi pe mine ma scăpa. Și dă toate oi uita numai să mă văd scăpat. Să mă văd în ţara me, să mai mînc la masa me. 
Ruşii în lucru ne purtau să le săpăm decungu lor că vine nemţu. Un bătrân de muscan tot striga să robotăm. Dar cît era strigarea atîta era mişcarea, ziceam că strigă tu bătrîne noi om face cum îi bine. Noapte nu ne hodinem că pădutii tot mişcau, şi la cap ne scărpănam.”
Face asemănare între situaţia oamenilor din Rusia cu cea de acasă. „Dimineaţa şi seara mîncau crumpe fierte şi pisat. La ei nu vezi mîncare bună cînd vedeam mîncarea lor de uitam unu la altu şi numai capu nil clăteam. Şi mult eu tot gîndeam Doamne cum nu mai ştiam, nu ştiam cum am trăit acasă. Pînă acuma ceam văzut ziceam că am flămînzit, dar numa mam osîndit că ce bine este în satul meu, să mai zică cineva căi rău. Că şi eu acum văd că am zmintit că nam ştiut că cei foamea pînă am ajuns în Rusia în Gaberna Minszkului. 
La 11 noiembrie 1918 pe toate fronturile au acceptat semnalarea armistiţiului. Primul război mondial a durat 52 de luni, între 1914–1918. Din regatul Ungar, 531 mii de soldaţi au căzut, 833 mii au căzut prizonieri şi 1,5 milioane de oameni au devenit invalizi, răniţi. Numărul celor căzuţi din Chitighaz în Primul Război Mondial a atins numărul de 121 de persoane, iar numărul invalizilor 42 persoane. Slavă tuturor luptătorilor, soldaţilor, ei au fost eroii noştri, datoria noastră e să le păstrăm amintirea. 
Consăteanul nostru a ajuns acasă la familia sa trăind o viaţă deplină. A fost nevoie de mare putere sufletească ca omul să sufere şi să supravieţuiască nu numai cruzimea războiului ci şi împrejurările inumane, lipsa de haine, de mâncare, de familie. 
Dacă Ioan Ardelean nu ar fi scris iar membrii familiei nu ar fi păstrat acest document de o mare raritate, care contribuie la cunoaşterea oamenilor din sat, am fi mult mai săraci. 
Mulţumesc din toată inima şi sunt recunoscătoare că am avut ocazia să dau de ştire despre existenţa şi conţinutul carnetului lui Ioan Ardelean, ca cele scrise de el să fie cunoscute şi de alţii. 
Maria Sarca Zombai, Chitighaz

(Notă: Cele mai multe fotografii s-au făcut când soldaţii au sosit acasă la familie „pă săbădşag”, în permisie. O altă parte a fotografiilor sunt de la locul frontului, între două bătălii, vrând să prezinte că pe front soldaţii o duc bine. Aceste fotografii serveau ca ilustrate pe care soldaţii să le trimită acasă familiei pentru a-i linişti că ei sunt în viaţă.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...