În vara Anului Domnului 2014, sute de mii de oameni creştini îşi părăsesc casele, fug doar cu hainele pe ei salvându-şi viaţa din faţa jihadiştilor din Irak. Ziarele ne anunţă că, după ce gruparea teroristă Statul Islamic a cucerit oraşul Mosul, aceasta i-a obligat pe creştini să se convertească la islam sau, dacă nu, să părăsească zona pentru a nu fi „trecuţi prin sabie”. Bisericile din oraşele cucerite sunt ocupate, iar crucile scoase şi rupte în bucăţi. Casele creştinilor au fost însemnate cu litera „N” de la „Nazareean”, termen peiorativ care în Coran îi desemnează pe adepţii Nazariteanului Hristos, adică pe creştini. De la o zi la alta, pentru sute de mii de oameni pământul natal a devenit un loc străin, presiunile s-au transformat în ameninţări, ameninţările în fapte sângeroase, şi aşa au ajuns creştinii din Irak să fie nevoiţi să aleagă: valiza sau sicriul, plecarea de pe pământurile strămoşeşti sau moartea. Patriarhul caldeean atenţionează opinia publică: dacă nu se opreşte acest război fundamentalist nu va putea fi evitat un nou genocid. Epurarea religioasă din Irak este o adevărată crimă împotriva umanităţii. Fanaticii barbari prin acest război omoară nu doar oameni, femei şi copii, dar distrug o întreagă lume, distrug pentru totdeauna secole de civilizaţie, distrug diversitatea confesională şi culturală din lumea arabă. Pentru că istoria se tot repetă…
Se pare că umanitatea nu a învăţat nimic din propriile greşeli. În 2014, anul când comemorăm 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial, o parte a planetei noastre clocoteşte de războaie. Unele lupte se duc pentru ideologii, altele pentru bunurile energetice. Creştinii sunt atenţionaţi în paginile Sfintei Scripturi: „Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.” (Matei 10, 22)
Evocarea amintirii marelui domnitor român Constantin Brâncoveanu este, poate, mai actuală decât oricând. Nu doar pentru că în acest an, pe 15 august, se împlinesc exact trei secole de la decapitarea lui Brâncoveanu şi a fiilor săi de către turci, ci deoarece şi ei au fost scurtaţi de capete pentru că nu au renunţat la credinţa lor, la ortodoxie. Biserica îi prăznuieşte în ziua de 16 august pe Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache. Pe vremea domniei lui Brâncoveanu, între 1688–1714, o domnie lungă pentru acea perioadă de dese schimbări la tron, românii au trăit multe reforme benefice, cultura românească era în floare. Călăuzit toată viaţa de credinţă, el a apărat interesele religioase ale românilor şi ale lumii ortodoxe, a ctitorit lăcaşuri de cult, a tipărit şi răspândit cărţile Bisericii şi, deşi ar fi putut fi cruţat, nu şi-a renegat credinţa nici în ultimele clipele ale vieţii, devenind astfel un martir al credinţei.
Viaţa pilduitoare a lui Constantin Brâncoveanu ne învaţă şi după 300 de ani câteva elemente de bază pentru orice om: iubire de neam, credinţă şi jertfă. Brâncoveanu a fost cunoscut pe vremea lui ca un domnitor bun, iubitor de neam. A sprijinit tipăriturile româneşti, a ajutat şcolile, a dat Bucureştiului o „Academie Domnească”, a ctitorit biserici şi mănăstiri. Sfârşitul tragic l-a ajuns chiar în ziua când împlinea vârsta de 60 de ani. Cronicarul Gheoghe Şincai scria în „Cronica românilor” că marele domnitor Brâncoveanu le-a fi grăit astfel fiilor săi în ora morţii: „Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încă şi sufletele… Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! Să nu băgaţi seama de moarte. Priviţi la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru această şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţă voastră pentru viaţă şi lumea aceasta.”
Din păcate, istoria se tot repetă…
Eva Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu