Editorial - Lumina din jurul Mitropolitului

Duminică noaptea a plecat din lumea aceasta cel care a fost timp de mai bine de jumătate de secol arhiepiscop al Timişoarei şi mitropolit al Banatului. ÎPS Nicolae Corneanu a cârmuit ani de zile şi Episcopia ortodoxă din Jula, după înfiinţarea sa din 1999, când a primit, din partea Patriarhiei de la Bucureşti, responsabilitatea de a se îngriji inclusiv de credincioşii români din Ungaria şi Serbia. A fost printre foarte puţinii preoţi din România, care i-a vizitat şi i-a cunoscut pe românii din Ungaria şi înainte de 1990…

Moartea unui mitropolit, mai ales dacă acesta-i şi înaintat în vârstă, este mult aşteptată de unii. Nimeni nu recunoaşte însă. Exact aşa cum este aşteptată moartea unui patriarh, a unui episcop, a unui papă. Sau, în lumea laică, a unui rege. Unii îl vor ridica în slăvi, îl vor face înger şi sfânt, după câţiva ani chiar îl vor vrea trecut şi oficial în rândul sfinţilor, până când alţii îl vor face cu ou şi cu oţet, îl vor face trădător şi securist. Mulţi aşteaptă cu nerăbdare să-i ia locul, să-i preia puterea. Un conducător bisericesc are, şi în vremurile de azi la fel ca la începuturile creştinătăţii, putere mare. Este stăpân peste sute de biserici şi mii de preoţi, este responsabil pentru proprietăţi şi averi imense, nu-i nicio mirare deci că aceste posturi sunt mult râvnite. Asta este însă partea mai uşoară a „domniei”. Mai greu este să rămână OM în toate împrejurările, să rămână fidel propriilor principii, să-şi poarte funcţia cu demnitate şi cu iubire faţă de credincioşii săi. Asta credem că a reuşit să facă Înaltpreasfinţitul Nicolae în cele cinci decenii de arhipăstorire.
Cronicarii spun despre Nicolae Corneanu că în vremurile comuniste a fost şi el un biet om, care a făcut pact cu Diavolul. Nu a fost însă nici primul şi nici singurul dintre preoţii sau ierarhii care au colaborat cu Securitatea şi au servit sistemul comunist, dar a fost primul care a avut marele merit ca, imediat după revoluţia din 1989, să-şi recunoască public păcatele şi să pornească pe drumul reformei morale într-o societate bolnavă de deceniile de comunism. Nicolae Corneanu a fost primul preot din România – şi asta va fi scris în cărţile de istorie pe veci – care, urmând pilda primilor creştini, prin spovedanie publică, a cerut iertare pentru colaborarea cu Securitatea şi… a obţinut iertare. A devenit prin această faptă cea mai luminoasă faţă a Bisericii Ortodoxe Române de după 1989. 
La românii din Ungaria a venit în mod oficial de două ori, înainte de Revoluţie. Prima dată în noiembrie 1976, când l-a hirotesit la rang de vicar episcopal pe părintele Teodor Misaroş, conducătorul de atunci al Vicariatului ortodox român din Ungaria. Şi a doua oară, în toamna anului 1982, când l-a însoţit în vizita sa oficială în Ungaria pe patriarhul de atunci al României, Preafericitul Iustin Moisescu. Preoţi şi credincioşi, deopotrivă, au cunoscut în persoana lui un om cald la suflet. Din povestirile celor care au trăit momentul din 1976, din biserica Sf. Nicolae din Jula, ştim cât de mult au aşteptat românii de aici să-i viziteze la ei acasă un ierarh al Bisericii căruia îi aparţin, dar care, uneori, se părea că a uitat de credincioşii rămaşi pe teritoriile altor state. 
În încheiere, să mi se permită o menţiune personală: în primele luni după ce am ajuns redactor-şef al săptămânalului „Foaia românească” mi-am dorit foarte mult să-i iau un interviu ÎPS Nicolae. Dar intrarea la el nu era atât de uşoară. Cel care m-a ajutat, după doar câteva zile de cunoştinţă, să ajung în faţa Înaltului Nicolae şi să-l văd în carne şi oase pe acest om extraordinar, mi-a devenit ulterior soţ. Am stat mai bine de jumătate de oră alături de acest ierarh şi mi s-a părut că prin fiecare vorbă emană căldură şi lumină în jurul lui. Am simţit că ne iubeşte, că ne înţelege soarta uneori vitregă. Au fost momente pe care n-am să le uit cât trăiesc.
Eva Şimon

Comentarii