25 oct. 2014

Editorial – Paralele româneşti

Nu ne convine, uneori chiar ne supără, când politicienii români sau maghiari, vorbind despre situaţia minorităţilor din ţările lor, ne compară pe noi, românii din Ungaria, cu minoritatea maghiară din România. Sigur că această paralelă nu este prea potrivită, deoarece nu poţi compara o minoritate de 1 milion de maghiari cu una de, hai să zicem, 35.000 de români din Ungaria, cum arată ultimele statistici ungureşti. Cu toate că în realitate nu ştiu dacă suntem mai mulţi de 6–7 mii… 
Dacă această comparaţie nu ne convine, atunci să vedem cine este totuşi ca noi. Sau aproape ca noi. Trebuie să-i contrazic pe intelectualii noştri din comunitate, care la începutul anilor 1990, căutând locul şi rostul minorităţii noastre în noua lume democratică, au crezut că nimeni nu este ca noi, că am fi unici în lume. Da, avem unele lucruri şi caracteristici care sunt numai ale noastre, dar nu suntem mai cu moţ decât alţii, nici mai unguri decât ungurii şi nici mai români decât românii. Suntem exact aşa cum am lăsat noi şi înaintaşii noştri să ne formeze istoria.

Cei cu care am avut cea mai asemănătoare soartă istorică şi culturală sunt românii din Voivodina (Serbia). Şi ei şi-au format identitatea naţională sub influenţa Monarhiei Austro-Ungare, până azi au amintiri din perioada aceea, româna vorbită de ei, graiul bănăţean, este mult mai apropiată de româna vorbită în Ungaria, decât de exemplu cel din Moldova sau Ucraina. În unele perioade, chiar şi numeric am fost aproape la fel. 
Participând duminica trecută la Forumul Românilor din Serbia, organizat la Vârşeţ, vrând-nevrând mi-au sărit în ochi nişte paralele între noi şi ei. Suntem la fel în ceea ce priveşte faptul că şi la noi, şi la ei, sunt câţiva lideri care vor schimbări temeinice în viaţa organizatorică a minorităţii, că şi ei văd cu ochii lor cum se împuţinează comunitatea, cum se asimilează românii în familiile mixte sau în localităţile unde se închide şcoala, cum se pierde pe zi ce trece limba română. Cu toate că ei, încă, stau mai bine decât noi, românii din Ungaria: conform datelor de la recensământul din 2011, în Voivodina trăiesc 25.410 români. (Wikipedia scrie că numărul total al cetăţenilor sârbi, care s-au declarat români pe întreg teritoriul Serbiei în 2011, a fost de 29.332, iar al celor care s-au declarat vlahi, de 35.330. Aceştia din urmă fiind români din Serbia de Est.) Cu 10 ani mai devreme, la recensământ s-au declarat 34.576 de români, concentraţi în 42 de localităţi. Lăsând la o parte gluma cu cei 35.000 de români din Ungaria, câţi zic statisticile ungureşti că am fi noi, românii din Ungaria, şi analizând doar realităţile pe care le cunoaştem, le trăim pe propria noastră piele, descreşterea numerică este cam aceeaşi şi la noi. Cu toate că în Voivodina există 37 de unităţi de învăţământ cu predare în limba română (între care două licee), numărul copiilor scade din an în an, în unele localităţi ajungându-se deja să se închidă clasele mici. Diferenţa dintre noi şi ei este totuşi uriaşă nu doar în numărul şcolilor (la noi sunt doar 8 şcoli generale în care se învaţă limba română şi un liceu), ci şi în denumirea lor. La ei şcoala românească înseamnă că este “cu limba de predare română”, adică elevii învaţă, în afară de limba şi literatura sârbă, toate materiile în limba română. Timp de două veri am avut bucuria să organizez tabere, la care au participat şi şcolari din Voivodina, şi nu am găsit nici unul care să nu ştie şi sârba. Dar şi româna!
Cu toate că românii din Voivodina, lingvistic şi organizatoric stau cu ceva mai bine decât noi (au foarte multe asociaţii culturale, ansambluri, coruri, echipe de teatru, fanfare, etc.), şi ei trăiesc zi de zi cu frica asimilării identitare şi a dispariţiei totale. Elemente ce la noi sunt, din păcate, într-o stare mult mai avansată. 
Eva Şimon

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...