Despre
Japonia şi elementele culturale ale japonezilor ştiam multe generalităţi, că i
se spune Ţara Soarelui Răsare, că cele mai importante religii sunt budismul şi
şintoismul, că muntele lor sfânt e Fuji. Sunt importante pentru ei ceremonia
ceaiului, arta hârtiei numită origami, caligrafia, vopsirea cu tuş, aranjamentele
florale – ikebana. Portul tradiţional al femeilor e chimono. Mâncarea
tradiţională e suşi, băutura naţională se numeşte saca.
Totuşi
e cu totul alt lucru să cunoşti mai amănunţit viaţa, tradiţiile unui alt popor
de la o persoană autentică care le trăieşte zilnic fiind partea integrantă a
societăţii japonezilor. Este vorba despre Anica
Moţ, după căsătorie Aniko Inada, care trăieşte în Japonia de 32 de ani, dar
care nici până azi nu şi-a uitat rădăcinile. Când venea la casa părintească din
Chitighaz niciodată n-a uitat să viziteze şcoala, profesorii, însoţită de
fetiţa sa Jurico sau de câte o prietenă japoneză. O ascultam de fiecare dată cu
mare interes, cum ne povestea despre viaţa ei din Japonia, cum s-a integrat
într-o cultură cu totul străină. De mult timp m-a preocupat gândul să le arăt
sătenilor români din Chitighaz cum trăieşte, cum s-a acomodat Anica în Japonia.
 |
| În vizită la şcoala românească din Chitighaz, la începutul anilor 1990 |
Anica Moţ a fost eleva şcolii româneşti din Chitighaz
între anii 1959–73, era o fetiţă prietenoasă, sinceră, veselă, împreună cu
celelalte fete din clasă Ana Borbil, Tuţi Olar, Tini Şimonca. Şi-a continuat
studiile la Liceul „N. Bălcescu” din Jula. După bacalaureat a început să
lucreze în oraşul Bichişciaba la întreprinderea „Híradástehnika”. După trei ani,
muncitorii au avut posibilitatea să lucreze în Germania de est (RDG). Şi Anica
s-a prezentat, aşa a ajuns în oraşul Dresda, la uzina Steiberg, unde fabricau
ţevi de neon.
– Cum
te-ai acomodat, cum te-ai simţit la Dresda?
– Ziua munceam, seara ne-am organizat diferite
programe. Cu ocazia unui program între maghiari şi japonezi l-am cunoscut pe
Inada. El era inginer în uzina unde au modernizat tehnica. Ne-am îndrăgostit,
în 1982 ne-am căsătorit la Chitighaz şi ne-am stabilit în Japonia pe insula
Hocaido, în oraşul Icaruga Taishi-cho, la o distanţă de 60 de km de oraşul
Cobe. Temperatura seamănă mult cu cea din Ungaria.
– Cum ai
reuşit să te acomodezi în familia soţului şi în societatea japoneză?
– La început a fost greu, nu am cunoscut
limba, obiceiurile, tradiţiile. M-au încurajat femeile din familie, am legat
prietenii. O mare schimbare a însemnat când s-a născut fetiţa noastră, Jurico, la
29 decembrie 1983. Membrii familiei au văzut că sunt o gospodină şi mamă bună
şi ajutătoare, aşa că încetul cu încetul m-au îndrăgit. Societatea japoneză e de
tip patriarhal, băieţii, bărbaţii sunt preferaţi, ei au toate avantajele. Îmi
aduc aminte că la şcoala fetiţei totdeauna rosteau numele bărbatului, al tatei.
La şcoală toţi poartă uniformă, copiii sunt mai retraşi, disciplinaţi. Toată
ziua învaţă. Sistemul, structura de educaţie seamănă cu cea din Ungaria,
grădiniţa e de 3 ani, clasele inferioare durează 6 ani, cele superioare 3 ani, liceul
3 ani, universitatea 4 ani. Fiind venită din Europa şi considerată mai
prietenoasă ca femeile japoneze, de multe ori m-au chemat să vorbesc despre
creşterea şi educarea copiilor, eram în ochii lor o curiozitate.
– Sunt
foarte diferite şi casele japonezilor. Cum e locuinţa voastră?
– Aşa este. În cameră sunt puţine mobile,
caracteristica locuinţei e simplitatea, ordinea, curăţenia, armonia. Când
intrăm în locuinţă totdeauna schimbăm ghetele.
– Care
sunt tradiţiile, ceremoniile familiei?
– În cameră e un sanctuar ocrotitor, într-o
cutie este o figură care se roagă, dacă o atingem sună ca un clopoţel. Cu
ocazia sărbătorilor, femeile şi fetele îmbracă chimono. Ceremoniei familiilor
mai aparţine şi cea a ceaiului. Pentru asta japonezii se pregătesc sufleteşte,
îmbracă haine potrivite ocaziei. Se aşează lângă o masă scundă, pe o pernă în
genunchi şezând pe călcâi. Aceasta arată cel mai bine sufletul japonezilor. Ceremonia
ceaiului pentru ei înseamnă mai mult decât un timp plăcut, exprimă armonia,
liniştea lor.
– Care
sunt sărbătorile mai însemnate în Japonia?
– Primăvara, în luna aprilie, e înflorirea
cireşilor, la ei pomul nu rodeşte, îl preţuiesc doar pentru frumuseţea lui când
înfloreşte. În timpul acesta, toată lumea iese în natură, se organizează
picnicuri cu mâncăruri şi băuturi, cu vin sau rachiu din orez, numit „sache” şi
cu bere. Mâncarea specială în Japonia e peştele, din care gătesc aşa-numitul
„sushi”. La 5 mai e Ziua Copiilor, atunci ei primesc cadouri, păpuşi din lemn,
fetele mai primesc dame în îmbrăcăminte tradiţională „chimono”, băieţii păpuşi
cu arme. Vara, la 13 iulie, e o sărbătoare când se amintesc de viaţa veşnică, pomenesc
morţii. Cu ocazia acestei zile, membrii familiilor se adună în casa
părintească, aşează lampioane în jurul porţii. Fetiţa mea n-a cunoscut-o pe
mama mea, adică pe bunica ei, dar i-am povestit mult despre bunica când ne
aminteam despre morţii din familie, ea are în camera ei o fotografie cu bunica.
– Toamna
şi iarna care sunt sărbătorile mai însemnate?
– Toamna e seceratul, recolta orezului, ca cel
mai important aliment de bază. În luna noiembrie, e o zi a mulţumirii pentru
muncă, sărbătoresc producţia. În lunile septembrie şi octombrie sunt
sărbătorile sănătăţii şi a sportului. La şcoli, la întreprinderi se organizează
competiţii, întreceri, sporturile străvechi sunt „sumo”, karate. Iarna, la Anul
Nou, membrii familiei se adună la casa părintească, aceasta e o sărbătoare
familială cu voie bună, la fel ca în Ungaria. Rudele se vizitează, îşi dăruiesc
cadouri, participă la slujbele de la biserică. O altă tradiţie a familiilor este
ca să meargă în pelerinaje la muntele sfânt Fuji, care are o înălţime de 3776
metri.
– Cum
este viaţa voastră de toate zilele?
– Soţul meu este deja pensionar, dar mai
lucrează, pentru că existenţa, traiul zilnic este destul de scump, mai ales
alimentele, întreţinerea. Hainele sunt mai ieftine. Eu am obişnuit să coc pâine
în casă, e o specialitate de aici, pentru că este din orez fiert cu făină de
grâu, cu drojdie. Cred că m-am integrat destul de bine, nu mă mai simt străină.
Uneori mi se spune că sunt mai japoneză decât japonezii.
– Dorul
de acasă te mai atinge?
– Numai la Ziua Mamei. Atunci mă gândesc la
mama, la tata, şi plâng, plâng, plâng. Niciunul nu mai trăieşte. În toţi aceşti
ani, de 7–8 ori am putut merge acasă. Atunci mi-am vizitat fratele şi familia
lui, rudele, vecinii şi profesorii de la şcoală. Cât trăia, tata a fost de mai
multe ori la noi în Japonia.
Cu firea ei prietenoasă, cu atitudinea ei
sociabilă, Anica s-a integrat perfect în societatea japoneză. Cinsteşte
familia, mentalitatea japonezilor pentru că a fost crescută de părinţi să-şi
păstreze amintirea străbunilor, să-şi iubească familia. Îi transmitem toate
gândurile bune pentru noul an 2014 din Chitighaz până în Japonia.
Maria
Sarca Zombai, Chitighaz
Comentarii
Trimiteți un comentariu