Editorial - Afară-i vopsit gardul…

Cu câteva săptămâni înainte de înscrierile la şcoli şi grădiniţe ale viitorilor şcolari şi preşcolari, zilele acestea, instituţiile de învăţământ din ţară (inclusiv cele ale naţionalităţilor, deci şi cele româneşti) îşi deschid larg porţile în faţa părinţilor şi copiilor pentru a le arăta acestora cea mai frumoasă faţă a muncii instructiv-educativă pe care o desfăşoară. Părinţii şi copiii curioşi pot intra la ore de curs, pot cunoaşte persoana viitoarei învăţătoare sau educatoare, pot asista la tot felul de ocupaţii extracurriculare, ca apoi să decidă singuri în care instituţie îşi vor înscrie odraslele.

Aceste zile ale porţilor deschise sunt foarte atractive: sălile sunt decorate frumos; copiii stau drept în bănci şi colaborează în mod armonios cu pedagogii; în aceste zile se pun în funcţiune până şi tablele digitale, care de altfel pe parcursul anului şcolar nu prea sunt utilizate, neavând suficient material digital pentru a le folosi la toate orele (dar de asta se vor convinge fiecare doar mai târziu). Rolul acestor acţiuni ale porţilor deschise este de a atrage cât mai mulţi copii la şcoală şi la grădiniţă. Cât mai mulţi! Aici e accentul. De ani buni, instituţiile de învăţământ din Ungaria (inclusiv cele ale naţionalităţilor) sunt într-o campanie continuă de a atrage cât mai mulţi elevi, important fiind mult mai mult cantitatea, şi nu atât calitatea. Deoarece şcoala numai atunci va avea bani suficienţi pentru funcţionare, dacă va avea mulţi elevi.

În satele noastre cu o singură şcoală, cum este Micherechiul, Săcalul sau Bedeul, nu sunt conflicte din cauza concurenţei locale, eventual apar neînţelegeri atunci când unii părinţi români cred că pentru viitorul copiilor lor e mai bine dacă-i înscrie pe aceştia la o şcoală maghiară. Alegerea liberă a şcolii este dreptul părintelui. La nivel de comunitate ar trebui convinşi aceşti părinţi că nu fac bine când îşi înscriu copiii la grădiniţe sau şcoli ungureşti, pentru că aceştia nu vor mai vorbi niciodată limba română, nu vor cunoaşte poezii de Eminescu şi nici istoria românilor. Din păcate, garanţie nu dau nici şcolile româneşti, însă asigură totuşi o şansă, o posibilitate.

Până prin anii 1980–90, nici prin minte nu i-ar fi trecut nici unui părinte maghiar să-şi înscrie copilul maghiar, de exemplu, la şcoala românească din Jula sau la cea din Chitighaz. De câţiva ani, asistăm la un fenomen ciudat: printre elevii din familiile româneşti sunt tot mai mulţi copii pur unguri, părinţii motivându-şi alegerea cu faptul că nu strică dacă aceştia învaţă o limbă în plus, mai ales dacă asta e limba ţării vecine. Gândire sănătoasă, lăudabilă. Dar oare şcolile noastre de naţionalitate, cu metode de predare învechite, sunt pregătite pentru aşa ceva? Categoric, nu. O şcoală de naţionalitate română pretinde că elevul aduce din familie un oarecare bagaj de cunoştinţe de limbă, fie el şi în graiul local, iar munca educativă se bazează pe aceste cunoştinţe. Din moment ce copiii vin la şcoală ca să înveţe româna ca pe o limbă străină, situaţia este mult mai complicată. Inclusiv pentru profesori. Poate chiar mai mult decât complicată: imposibilă!

Care-i rezultatul? Cel pe care-l vedem: avem şcoli (mai ales cele preluate de AŢRU) extrem de bine dotate, cu mobilier nou-nouţ, cu table interactive în fiecare clasă, cu tot felul de laboratoare, deci condiţii super, dar dacă nu ar scrie pe tabla de la intrare că este şcoală românească nu prea ne-am da seama de acest lucru, pentru că pe holuri copiii şi profesorii vorbesc numai în ungureşte, dacă-i întrebi în română elevii o dau pe ungureşte, iar profesorii suferă şi devin complexaţi de neuşitele acumulate în decursul mai multor ani. Cu toate că mulţi au şi voinţa, şi putinţa, tot nu obţin rezultatele dorite. Reformele în învăţământul românesc din Ungaria sunt extrem de urgente şi necesare. Altfel nu scăpăm niciodată de prefăcătoria în care trăim momentan. Vorba românului: Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul…

Eva Şimon