Nu demult mi-a captat atenţia un
manual cu o copertă arătoasă, pe care scria „Cunoştinţe despre poporul român 9–10”,
avându-l ca autor pe Dr. Florea Olteanu.
În introducere autorul scrie
următoarele: „Acest manual a fost gândit
ca o carte care se adresează în primul rând elevilor de liceu, dar şi altor posibili
cititori, fie că sunt elevi, studenţi români, profesori, sau alte persoane
interesate, de trecutul poporului român şi al românilor din Ungaria”. Mie
mi se potrivesc cele de mai sus, mă pot include în categoria „altor posibili cititori”, sunt o „persoană interesată de trecutul poporului
român şi al românilor din Ungaria”. Indiscutabil, este mare nevoie de un
asemenea manual. Când eu am frecventat şcoala (în „era socialistă”) am învăţat
doar istoria poporului maghiar, nu ne-a stat la dispoziţie niciun manual care
ne-ar fi introdus în istoria poporului român.
De aceea, când treceam graniţa în
România, de la cunoscuţii mei ceream manualele de istorie de liceu, ca să
cunosc câte ceva despre istoria poporului din care fac parte. Şi după revoluţia
din ’89 am urmărit cu atenţie cum este prezentată istoria românilor în ţara
mamă. Slavă Domnului, în zilele noastre, nici copiii de şcoală generală, nici
liceenii români din Ungaria nu duc lipsă de manuale care prezintă istoria
poporului român. Cea mai proaspătă dovadă în sensul acesta este manualul
întocmit de domnul Olteanu. E important că de-acum, orice elev de la Liceul „Nicolae
Bălcescu” are la dispoziţie suficiente informaţii despre istoria poporului
român, în acest manual. Însă nu aşa de bine stau lucrurile în cazul prezentării
istoriei comunităţilor românilor din Ungaria. Capitolul al XI-lea din acest
manual se ocupă chiar cu acest subiect. Un subcapitol al acestuia (pag. 126)
poartă titlul „Religia românilor din
Ungaria”. Deşi titlul nu pare restrictiv, conţinutul capitolului îi exclude
total din discuţie pe românii confesiunilor neoprotestante, pe pocăiţi, cum
suntem denumiţi popular. Astfel, după ce autorul dezbate tema greco-catolicismului
la românii din Ungaria, în următorul capitol trece la prezentarea obiceiurilor.
Ca şi cum românii din Ungaria nu ar fi şi de alte confesiuni, ci doar de cea
ortodoxă şi cea greco-catolică.
M-am uitat la cuprins şi am văzut că
în capitolul al XII-lea se face un „Scurt
istoric al localităţilor locuite şi de români”. M-am gândit că poate aici
se prezintă şi realitatea că în Ungaria totuşi mai trăiesc de un secol români
de altă confesiune decât cele menţionate mai sus. Până la urmă a trebuit să
constat că nicăieri, niciun cuvânt nu se scrie în acest manual despre faptul de
netăgăduit că în Ungaria, de la începutul secolului XX, vieţuiesc şi români
neoprotestanţi.
Am văzut şi manualele de cunoştinţe
despre români pentru şcolile generale, acestea conţin şi informaţii despre
comunităţile neoprotestante. Atât cel întocmit de Lucia Borza, cât şi cel
conceput de Mihaela Bucin şi Florica Santău conţin date despre evanghelici, în
conformitate cu vârsta elevilor cărora le sunt destinate manualele.
Oare care e cauza pentru care domnul
Olteanu nu doreşte ca cei care vor lua în mână manualul (elevi, profesori, alţi
interesaţi) să ştie despre trecutul comunităţilor neoprotestante din Ungaria?
În mod cert, oricine trăieşte azi printre românii din Ungaria, nu poate face
abstracţie de noi, evanghelicii români, nu ne poate nega existenţa, din moment
ce mulţi elevi ai Liceului „Nicolae Bălcescu” sunt neoprotestanţi, baptişti şi
penticostali. Cum se face că autorul, care a fost profesor la acest liceu, nu
i-a întâlnit pe aceşti elevi? Dar şi la institutul de la Szarvas, unde predă
domnul profesor, au absolvit tineri din bisericile noastre. Cum se face că
domnul Olteanu nu a auzit de intelectualii care se trag din vechi familii
neoprotestante şi au avut o contribuţie majoră în păstrarea limbii şi
identităţii românilor din Ungaria?
.jpg)
Pe de altă parte, m-am bucurat că la
acelaşi capitol, „Religia românilor din
Ungaria”, autorul a introdus o fotografie a Bisericii Ortodoxe din Crâstor.
Această clădire vorbeşte cel mai elocvent despre faptul că baptiştii români din
Ungaria au o istorie de un secol, pe care nu au dreptul să o ignore cei care
întocmesc manuale şi cei care prelucrează istoria românilor de aici.
În anul 1985 s-au împlinit 100 de
ani de existenţă a baptismului în Crâstor. Cu această ocazie, Bondár Ferenc, un
fost membru al Bisericii Baptiste din Crâstor (şi el cu rădăcini româneşti), a
scris istoria baptiştilor din Crâstor[1].
Aici avem multe detalii preţioase cu privire la baptiştii români din Crâstor,
în a căror clădire s-au mutat ulterior ortodocşii. Din lucrarea lui Bondár
aflăm că începutul Bisericii Baptiste din Crâstor se leagă de anul 1885. În
anul 1907, numărul membrilor maghiari era 49, iar al românilor 12. Românii
baptişti s-au despărţit de maghiari, înfiinţarea Bisericii Baptiste Române din
Crâstor a avut loc la începutul anului 1912, cu 18 membri înregistraţi.
Separarea de maghiari s-a făcut fără îndoială pentru că românii au dorit să-şi
practice credinţa în cadrul serviciilor divine româneşti, să se roage în limba
lor maternă. Din lucrarea lui Bondár, dar şi din spusele baptiştilor vârstnici
din Crâstor aflăm că niciun fel de disensiune nu a fost între baptiştii crâstoreni,
în afară de dorinţa îndreptăţită a românilor de a avea biserică în limba lor.
Din contră: între ei a existat o colaborare exemplară. La sărbătorile mai mari
au fost împreună, s-au ajutat reciproc. În anul 1917, biserica avea 37 de
membri. Cele două biserici, maghiară şi română, au trăit în pace, au evoluat
paralel, până în anul 1940, când sub presiunea politicii maghiare naţionaliste
de atunci, au fost nevoite să se reunească. În momentul unirii, biserica
maghiară avea 57 de membri, iar cea românească 52. Încă de la înfiinţare,
Biserica Baptistă Română din Crâstor a făcut misionariat în localitatea
Micherechi. Mulţumită acestei activităţi s-a înfiinţat Biserica Baptistă din
Micherechi, în anul 1921. Clădirea Bisericii Baptiste din Crâstor a fost construită
în anul 1926. După reunirea forţată a celor două biserici baptiste, în anul
1942, clădirea adunării româneşti a fost cumpărată de un crâşmar cu numele Cs.
Puskás István, care a vrut să o folosească ca şi cinematograf.
„Közben a román gyülekezet helyiségéből nem lett mozi, mert az illetékes
hatóság kifogásokat talált az épületben és nem engedélyezte mozi működését. A
helybeli Görögkeleti Egyház támogatást kapott, olyan feltétellel, hogy „Magyar
Görögkeleti Egyház” néven legyen bejegyezve és a templomi szertartást is
magyarul vezessék be. Ez meg is történt. Miskucza román görögkeleti lelkész
hozzájárulásával átvették a magyar nyelvű szertartást. Így Isten akaratából
hisszük, hogy az épület továbbra is az Ő hajléka maradt.”
Din fragmentul de mai sus reiese că până la urmă
clădirea adunării române nu s-a transformat în cinematograf, ci a intrat în
proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria, care în acea perioadă
hortistă a putut funcţiona sub denumirea „Biserica Greco-orientală Maghiară”
iar slujbele religioase, cu consimţământul preotulului Mişcuţa, au trebuit să
se desfăşoare în limba maghiară. Autorul monografiei îşi exprimă convingerea că,
prin voia lui Dumnezeu, clădirea a rămas un lăcaş destinat Lui. Ce învăţătură
de solidaritate românească ar fi putut fi acest aspect pentru un manual!
Din introducerea la un alt capitol care se referă
la construirea actualei clădiri a Bisericii Baptiste din Crâstor, printre
altele, aflăm următoarele:
„Gyülekezetünk jó néhány éve (1940-ben) egyesült. Két
gyülekezet és két imaház volt. Román és magyar imaház. Hosszas és nem egészen
fájdalommentes egyezkedés után a román imaházat adták el. Bár az jobb
állapotban volt, de nagyon kicsi területen. Hála Istennek, a román gyülekezeti
ház nem az lett, aminek megvették. Mozit akartak belőle, de az Úr nem
engedhette meg. Ma a helyi Görögkeleti Egyház kápolnája.”
Din fragmentul citat reiese clar că
în Crâstor, în perioada interbelică, au existat două biserici baptiste (cu două
clădiri separate): română şi maghiară, care în anul 1940 s-au unit; iar
clădirea baptiştilor români a fost vândută ca să devină cinematograf, dar
Dumnezeu nu a îngăduit acest lucru, până azi locaşul e capela Bisericii
Ortodoxe. Este impresionantă îngrijorarea membrilor baptişti faţă de soarta
acestui lăcaş şi recunoştinţa lor faţă de Domnul pentru că adunarea nu a
devenit sală de cinema, ci capelă a Bisericii Ortodoxe! Tata îmi povestea că
vorbind cu membrii din această fostă biserică românească, ei şi-au exprimat
bucuria că după trauma pe care au trăit-o când a trebuit să-şi vândă clădirea,
aceasta totuşi a rămas Casa Domnului. Adunarea Baptistă Românească la Crâstor
nu s-a mai reînfiinţat, românii din Crâstor sunt astăzi în număr mic, la
ultimul recensământ, din 2011, 66 de persoane şi-au declarat afinitatea cu
limba şi identitatea română.
Am considerat că e util să aduc
aceste explicaţii în legătură cu fotografia apărută în manual, importantă şi
pentru trecutul baptiştilor români din Crâstor. Nu voi insista să povestesc şi
să dovedesc trecutul baptiştilor din Micherechi, din Chitighaz ori din Cenadul
Unguresc. (În perioada interbelică chiar şi în Săcal şi Apateu au existat
biserici baptiste româneşti.) Despre aceste comunităţi există bibliografie,
lucrări monografice, articole şi studii. Şi existăm noi, pocăiţii care ne păstrăm
identitatea românească în ciuda faptului că în repetate rânduri suntem respinşi
şi omişi. De asemeni, nu am abordat aici nici existenţa fraţilor penticostali
români din Micherechi. Mă gândesc la nedumerirea şi durerea elevilor
neoprotestanţi (nu puţini) de la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Jula, când bagă
de seamă că strămoşii lor, familiile din care vin şi în care au învăţat limba
română, sunt excluse din cartea de istorie pe care o au spre a se pregăti ca membri
ai comunităţii. Întreb: oare câtă preţuiere au elevii neoprotestanţi din
această instituţie de învăţământ, încât să li se bage sub nas un manual din
care acestora le este şters cu desăvârşire trecutul, înaintaşii, credinţa?
Considerăm că familiile
neoprotestante fac cinste comunităţii româneşti din Ungaria iar copiii noştri
contribuie la susţinerea şcolilor şi fac faţă când sunt solicitaţi să dea
exemplu că sunt români. Să nu uităm,
cultele creştine baptist şi penticostal sunt deplin recunoscute atât în
Ungaria, cât şi în România!
De aceea, pentru a respecta
adevărul, cerem remedierea acestei situaţii. Fiindcă ea se poate remedia!
Manualul „Cunoştinţe despre poporul român 9–10”, de Dr. Florea Olteanu, în
această formă incompletă, trebuie scos din uz, trebuie revizuit, făcându-se
rectificările cuvenite referitoare la religia românilor din Ungaria. Sunt gata
să contribui la completarea cunoştinţelor necesare acestei revizuiri, la o masă rotundă la care să se discute despre
acest manual atât de important pentru soarta elevilor români. Sunt hotărât să
nu las ca neglijenţa sau alte considerente să aştearnă uitarea peste noi,
creştinii evanghelici români din Ungaria.
Gheorghe Ruja
[1]
Bondár Ferenc: A
Sarkadkeresztúri Baptista Gyülekezet 100 éves krónikája (Gyula, 1985,
manuscris)
Comentarii
Trimiteți un comentariu