Scrisoare Pastorală la Învierea Domnului 2015 - „Sărbătoare a Sărbătorilor" şi „Praznic al Praznicelor"

                                                        
                                                  † Siluan
din mila lui Dumnezeu
Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini din sfânta și de Dumnezeu păzita Episcopie Ortodoxă Română din Ungaria, har, milă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, prin Iisus Hristos, Fiul Său Cel Unul Născut și Înviat a treia zi din morți și prin harul Preasfântului și de viață Făcătorului Său Duh, iar de la noi părintească dragoste și frățească îmbrățișare!



Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Hristos a înviat!

Sărbătoare luminată și Praznic cu totul cinstit ne stă din nou înainte, prin darul Bunului Dumnezeu, care ne-a învrednicit ca și în acest an să ajungem din nou la Ziua cea Luminată a Sfintelor Paști.
Iarăși, Învierea Domnului își revarsă binefacerile Sale asupra noastră, iar razele de lumină necreată, care izvorăsc cu îmbelșugare din Mormântul cel Gol al Domnului Înviat, însă în chip lin și numai de cei credincioși înțelese, sunt primite cu bucurie în adâncul cel mai de taină al sufletelor lor.

Chiar dacă Învierea Domnului este singurul lucru „nou sub soare” (Ecclesiast 1,9) de după căderea în păcat a lui Adam și Evei, Protopărinții noștri, chiar dacă nu există un dar mai mare pentru omul din toate timpurile, chiar dacă toți și-ar dori, într-un fel sau altul, să fie părtași ai acestui dar, totuși el își deslușește măreția sa și se face înțeles, într-o oarecare măsură și este mai cu seamă dorit, doar de către cei care s-au învrednicit a avea credință în sufletele lor.
Orice om din această lume, tot cel născut din femeie, fiind adus la viață după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1,26), din perspectiva învățăturii de credință a Bisericii, are în sufletul său și capacitatea de a crede, iar darul credinței este semănat mai ales prin Taina Sfântului Botez, împreună cu multe alte daruri dumnezeiești. Însă, din păcate, nu toți oamenii vor ajunge să fie și credincioși cu adevărat, pentru că așa a fost dintru începuturi rânduiala lui Dumnezeu în ceea ce-l privește pe om, căruia i-a hărăzit la loc de mare cinste și darul libertății, ca tot ceea ce face, inclusiv sporirea credinței în sufletul său, să vină doar prin împreună-lucrarea și voința omului, care trebuie să lucreze și el la propria sa mântuire.
Jertfa de pe Crucea Golgotei și Patimile cele înfricoșătoare pe care le-a răbdat Domnul nostru Iisus Hristos pentru noi, dar și Învierea Sa din morți, pe care o sărbătorim în mod deosebit la Sfintele Paști, reprezintă în esență ceea ce în limbaj teologic se numește mântuirea obiectivă. Adică tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi, oamenii și pentru a noastră mântuire (conform articolului 3 din Crez), de la Întruparea Fiului Său și până la Sfânta Sa Înviere. Iar prin Taina Sfântului Botez, pe baza credinței părinților noștri și prin mărturisirea nașilor de Botez, și noi ne-am făcut părtași ai morții și Învierii Domnului. Însă, pentru ca acest dar să poată avea efectul său deplin asupra sufletelor și trupurilor noastre este absolut necesară și contribuția noastră, participarea conștientă și voită a noastră la însușirea și creșterea lui în sufletele noastre, o împreună-lucrare cu Dumnezeu, prin cunoașterea și împlinirea poruncilor Sale, iar această lucrare se numește mântuirea subiectivă. Dumnezeu, Cel Care atât de multe a pătimit pentru noi, a binevoit ca și noi să trebuiască să facem ceva pentru a ne dobândi mântuirea, care este de fapt și o concluzie a întregii noastre vieți, trăită împreună cu Dumnezeu, conform voii și poruncilor Sale, și ea se pecetluiește în mod deplin, de către El, doar la capătul vieții fiecăruia dintre noi.

Dreptmăritori creștini și creștine,

Nu este nimeni dintre pământeni care să fi trăit aici pe pământ și să nu fi cunoscut moartea. Iar problema vieții și a morții, sau întrebarea despre rostul omului pe acest pământ a preocupat pe orice ființă cugetătoare, fie și numai pentru câteva clipe. Astfel de întrebări sunt și mai actuale în momentele de criză care la un moment dat intervin inevitabil în viața omului, sau în vremea în care conflicte majore pot amenința popoare întregi. Atunci el este mai expus, dar și mai sincer cu sine însuși. Mai îngrijorat, dar poate și mai predispus să caute resurse pentru rezolvarea problemelor pe care le întâmpină. În astfel de situații, poate că omul Îl caută mai ușor și pe Dumnezeu, iar atunci când Îl caută cu adevărat, Îl va și găsi.
Deși Sărbătoarea de astăzi, a Învierii Domnului și toate Zilele care vor urma, în timpul Săptămânii Luminate și chiar până la Înălțare, sunt pentru noi, cei credincioși, vreme de bucurie și de mare Praznic, în care simțim cu adevărat bucuria care ne vine de sus, pe negândite și o trăim mai intens în sufletele noastre, totuși nu putem uita nici noi de lumea în care trăim. O lume în care indiferența, dar mai ales ura și răzbunarea, sau chiar facerea de rău, față de alții, dar și față de sine însuși și de cei apropiați, se întâlnesc de prea multe ori și atât de des. O lume în care zvonuri de războaie se aud destul de aproape de noi (Matei 24,6; Marcu 13,7) și în care mor, sau sunt uciși cu ușurință mii și zeci de mii de oameni, sau chiar și mai mulți. Și toate acestea ne pot îngrijora și pe noi.
Dar poate că mai mult ca oricând, în astfel de împrejurări se vădește valoarea credinței în sufletul omului și necesitatea ei. Iar bucuria Învierii Domnului, rod prin excelență al credinței, se arată în astfel de cazuri a fi și mai mare, dar și de mai multă trebuință. Și ea chiar există cu adevărat. Iar noi ne dăm seama atunci, nu numai cât de scurtă și de primejduită este această viață pământeană, dar și cât de mare este purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de noi, de care cu toții avem nevoie, și darul Său revărsat asupra omenirii, în ciuda tuturor răutăților ei. Iar bucuria și nădejdea în ajutorul Celui Preaînalt, Care prin Patimile îndurate de bunăvoie și prin puterea Sa dumnezeiască a biruit moartea, pe cel din urmă vrăjmaș al omului (I Cor. 15,26), se sălășluiesc și în sufletele noastre în aceste zile.

Iubiți credincioși și credincioase,

Anul 2015 a fost desemnat în Patriarhia Română ca An Omagial al misiunii Parohiei și Mânăstirii azi și An Comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur și al marilor păstori de suflete din Eparhii. Suntem, astfel, îndemnați toți fiii duhovnicești ai Sfintei Biserici Ortodoxe Române să îl cinstim în mod deosebit pe Sfântul Ioan, cel supra-numit „Gură de Aur” pentru înțelepciunea și inspirația divină a cuvântărilor și învățăturilor sale, prin care îi îndemna pe oameni la schimbarea vieții și la întărirea credinței lor în Bunul Dumnezeu. Pe cel de la care ne-a rămas Sfânta Liturghie care îi poartă numele și care se săvârșește de cele mai multe ori în timpul anului bisericesc, dar și pe cel care, deși a deținut cea mai înaltă treaptă din Biserica Ortodoxă, pe cea de Patriarh al Constantinopolului, a avut parte și de foarte multe pătimiri în timpul vieții sale, fiind exilat de multe ori și sfârșindu-și zilele tot în exil. El este cu adevărat pildă de credință și de viețuire pentru toți creștinii ortodocși.
Dar tot în anul acesta suntem chemați să îi cinstim și pe înaintașii noștri, mari păstori de suflete din Eparhii, care asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, și-au închinat viața slujirii lui Dumnezeu și slujirii semenilor lor. Iar noi, românii dreptmăritori din Ungaria, nu putem să nu îi pomenim cu acest prilej, pe cei care, pornind din aceste locuri, asemenea Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, au făcut foarte mult bine Bisericii din Transilvania și Neamului Românesc. Sau pe cei care rămânând în Ungaria, în condiții grele și-au desfășurat activitatea slujind altarului străbun și încercând, cu mari eforturi, să mențină vii credința ortodoxă și Biserica Strămoșească. Dintre aceștia, au fost și Părinții Dimitrie Sabău sau Petru Mândruțău, din vremurile de altă dată, de numele cărora se leagă și înființarea Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, sau mai aproape de noi, Părinții Vicari Eparhiali Teodor Misarăș și Pavel Ardelean, sau Părinți precum Gheorghe Ardelean și Teodor Rocsin, care la o vârstă respectabilă s-au mutat la cele veșnice, dar al căror vis a fost îndeplinit, prin așezarea la Jula, în fruntea Eparhiei pe care ei și-au dorit-o atât de mult, a unui Ierarh, a Preasfințitului Părinte Sofronie, cel care i-a slujit cu râvnă nu doar pe românii ortodocși din Ungaria, ci mai târziu și pe cei din părțile Bihorului Românesc, din Episcopia Oradiei.
Începând de la Sfântul Ioan Gură de Aur și până la slujitorii sfintelor altare din ziua de astăzi, cu toții au înțeles cât de mare dar este Biserica Ortodoxă Română și fiecare Parohie în parte, încercând să îi adune pe credincioșii lor sub acoperișurile ocrotitoare ale sfintelor biserici și în jurul Sfântului Potir, din care Hristos Cel Înviat se împărtășește întotdeauna credincioșilor, îi adună în jurul Său și le dăruiește bucurie cerească și viața cea veșnică, întru Împărăția Sa cea fără de sfârșit.
Să ne aducem aminte cât de frumoase erau Sărbătorile Sfintelor Paști de odinioară, din vremea copilăriei noastre, când bunii și străbunii noștri se pregăteau cu multă emoție și mare bucurie să meargă la biserică, în această Zi de „Sărbătoare a Sărbătorilor” și „Praznic al Praznicelor” și cât de mult însemna credința pentru ei. Să le cercetăm mai bine viața, să le urmăm și noi credința, să ne deschidem inimile la acest mare dar pe care în zilele acestea Dumnezeu îl pregătește și pentru noi și dimpreună cu ei, să strigăm cu mare glas: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le!”


Al vostru, al tuturor, de tot binele doritor şi către Hristos Domnul Cel Înviat rugător,

                                           † Siluan

            Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria






Dată în Reşedinţa noastră Episcopală din Jula, la Praznicul Învierii Domnului, în Anul Mântuirii 2015.

Comentarii