Scrisoare Pastorală la Învierea Domnului 2015 - „Sărbătoare a Sărbătorilor" şi „Praznic al Praznicelor"
† Siluan
din mila lui
Dumnezeu
Episcopul
Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria
Iubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor
creştini din sfânta și de Dumnezeu păzita Episcopie Ortodoxă Română din
Ungaria, har, milă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, prin Iisus Hristos,
Fiul Său Cel Unul Născut și Înviat a treia zi din morți și prin harul
Preasfântului și de viață Făcătorului Său Duh, iar de la noi părintească
dragoste și frățească îmbrățișare!
Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,
Hristos a înviat!
Sărbătoare
luminată și Praznic cu totul cinstit ne stă din nou înainte, prin darul Bunului
Dumnezeu, care ne-a învrednicit ca și în acest an să ajungem din nou la Ziua
cea Luminată a Sfintelor Paști.
Iarăși, Învierea
Domnului își revarsă binefacerile Sale asupra noastră, iar razele de lumină
necreată, care izvorăsc cu îmbelșugare din Mormântul cel Gol al Domnului Înviat,
însă în chip lin și numai de cei credincioși înțelese, sunt primite cu bucurie
în adâncul cel mai de taină al sufletelor lor.
Chiar dacă
Învierea Domnului este singurul lucru „nou sub soare” (Ecclesiast 1,9) de după
căderea în păcat a lui Adam și Evei, Protopărinții noștri, chiar dacă nu există
un dar mai mare pentru omul din toate timpurile, chiar dacă toți și-ar dori,
într-un fel sau altul, să fie părtași ai acestui dar, totuși el își deslușește măreția
sa și se face înțeles, într-o oarecare măsură și este mai cu seamă dorit, doar
de către cei care s-au învrednicit a avea credință în sufletele lor.
Orice om din
această lume, tot cel născut din femeie, fiind adus la viață după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1,26), din perspectiva învățăturii de credință
a Bisericii, are în sufletul său și capacitatea de a crede, iar darul credinței
este semănat mai ales prin Taina Sfântului Botez, împreună cu multe alte daruri
dumnezeiești. Însă, din păcate, nu toți oamenii vor ajunge să fie și credincioși
cu adevărat, pentru că așa a fost dintru începuturi rânduiala lui Dumnezeu în
ceea ce-l privește pe om, căruia i-a hărăzit la loc de mare cinste și darul
libertății, ca tot ceea ce face, inclusiv sporirea credinței în sufletul său,
să vină doar prin împreună-lucrarea și voința omului, care trebuie să lucreze și
el la propria sa mântuire.
Jertfa de pe
Crucea Golgotei și Patimile cele înfricoșătoare pe care le-a răbdat Domnul
nostru Iisus Hristos pentru noi, dar și Învierea Sa din morți, pe care o
sărbătorim în mod deosebit la Sfintele Paști, reprezintă în esență ceea ce în
limbaj teologic se numește mântuirea obiectivă. Adică tot ceea ce a făcut
Dumnezeu pentru noi, oamenii și pentru a noastră mântuire (conform articolului
3 din Crez), de la Întruparea Fiului Său și până la Sfânta Sa Înviere. Iar prin
Taina Sfântului Botez, pe baza credinței părinților noștri și prin mărturisirea
nașilor de Botez, și noi ne-am făcut părtași ai morții și Învierii Domnului.
Însă, pentru ca acest dar să poată avea efectul său deplin asupra sufletelor și
trupurilor noastre este absolut necesară și contribuția noastră, participarea
conștientă și voită a noastră la însușirea și creșterea lui în sufletele
noastre, o împreună-lucrare cu Dumnezeu, prin cunoașterea și împlinirea
poruncilor Sale, iar această lucrare se numește mântuirea subiectivă. Dumnezeu,
Cel Care atât de multe a pătimit pentru noi, a binevoit ca și noi să trebuiască
să facem ceva pentru a ne dobândi mântuirea, care este de fapt și o concluzie a
întregii noastre vieți, trăită împreună cu Dumnezeu, conform voii și poruncilor
Sale, și ea se pecetluiește în mod deplin, de către El, doar la capătul vieții
fiecăruia dintre noi.
Dreptmăritori creștini și creștine,
Nu este nimeni
dintre pământeni care să fi trăit aici pe pământ și să nu fi cunoscut moartea.
Iar problema vieții și a morții, sau întrebarea despre rostul omului pe acest
pământ a preocupat pe orice ființă cugetătoare, fie și numai pentru câteva
clipe. Astfel de întrebări sunt și mai actuale în momentele de criză care la un
moment dat intervin inevitabil în viața omului, sau în vremea în care conflicte
majore pot amenința popoare întregi. Atunci el este mai expus, dar și mai
sincer cu sine însuși. Mai îngrijorat, dar poate și mai predispus să caute
resurse pentru rezolvarea problemelor pe care le întâmpină. În astfel de situații,
poate că omul Îl caută mai ușor și pe Dumnezeu, iar atunci când Îl caută cu
adevărat, Îl va și găsi.
Deși Sărbătoarea
de astăzi, a Învierii Domnului și toate Zilele care vor urma, în timpul
Săptămânii Luminate și chiar până la Înălțare, sunt pentru noi, cei credincioși,
vreme de bucurie și de mare Praznic, în care simțim cu adevărat bucuria care ne
vine de sus, pe negândite și o trăim mai intens în sufletele noastre, totuși nu
putem uita nici noi de lumea în care trăim. O lume în care indiferența, dar mai
ales ura și răzbunarea, sau chiar facerea de rău, față de alții, dar și față de
sine însuși și de cei apropiați, se întâlnesc de prea multe ori și atât de des.
O lume în care zvonuri de războaie se aud destul de aproape de noi (Matei 24,6;
Marcu 13,7) și în care mor, sau sunt uciși cu ușurință mii și zeci de mii de
oameni, sau chiar și mai mulți. Și toate acestea ne pot îngrijora și pe noi.
Dar poate că mai
mult ca oricând, în astfel de împrejurări se vădește valoarea credinței în
sufletul omului și necesitatea ei. Iar bucuria Învierii Domnului, rod prin
excelență al credinței, se arată în astfel de cazuri a fi și mai mare, dar și de
mai multă trebuință. Și ea chiar există cu adevărat. Iar noi ne dăm seama atunci,
nu numai cât de scurtă și de primejduită este această viață pământeană, dar și
cât de mare este purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de noi, de care cu toții
avem nevoie, și darul Său revărsat asupra omenirii, în ciuda tuturor răutăților
ei. Iar bucuria și nădejdea în ajutorul Celui Preaînalt, Care prin Patimile
îndurate de bunăvoie și prin puterea Sa dumnezeiască a biruit moartea, pe cel
din urmă vrăjmaș al omului (I Cor. 15,26), se sălășluiesc și în sufletele
noastre în aceste zile.
Iubiți credincioși și credincioase,
Anul 2015 a fost
desemnat în Patriarhia Română ca An Omagial al misiunii Parohiei și Mânăstirii
azi și An Comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur și al marilor păstori de suflete
din Eparhii. Suntem, astfel, îndemnați toți fiii duhovnicești ai Sfintei Biserici
Ortodoxe Române să îl cinstim în mod deosebit pe Sfântul Ioan, cel supra-numit „Gură
de Aur” pentru înțelepciunea și inspirația divină a cuvântărilor și învățăturilor
sale, prin care îi îndemna pe oameni la schimbarea vieții și la întărirea
credinței lor în Bunul Dumnezeu. Pe cel de la care ne-a rămas Sfânta Liturghie
care îi poartă numele și care se săvârșește de cele mai multe ori în timpul
anului bisericesc, dar și pe cel care, deși a deținut cea mai înaltă treaptă
din Biserica Ortodoxă, pe cea de Patriarh al Constantinopolului, a avut parte și
de foarte multe pătimiri în timpul vieții sale, fiind exilat de multe ori și
sfârșindu-și zilele tot în exil. El este cu adevărat pildă de credință și de
viețuire pentru toți creștinii ortodocși.
Dar tot în anul
acesta suntem chemați să îi cinstim și pe înaintașii noștri, mari păstori de
suflete din Eparhii, care asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, și-au închinat
viața slujirii lui Dumnezeu și slujirii semenilor lor. Iar noi, românii
dreptmăritori din Ungaria, nu putem să nu îi pomenim cu acest prilej, pe cei
care, pornind din aceste locuri, asemenea Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, au
făcut foarte mult bine Bisericii din Transilvania și Neamului Românesc. Sau pe
cei care rămânând în Ungaria, în condiții grele și-au desfășurat activitatea
slujind altarului străbun și încercând, cu mari eforturi, să mențină vii credința
ortodoxă și Biserica Strămoșească. Dintre aceștia, au fost și Părinții Dimitrie
Sabău sau Petru Mândruțău, din vremurile de altă dată, de numele cărora se
leagă și înființarea Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, sau mai aproape de
noi, Părinții Vicari Eparhiali Teodor Misarăș și Pavel Ardelean, sau Părinți
precum Gheorghe Ardelean și Teodor Rocsin, care la o vârstă respectabilă s-au
mutat la cele veșnice, dar al căror vis a fost îndeplinit, prin așezarea la Jula,
în fruntea Eparhiei pe care ei și-au dorit-o atât de mult, a unui Ierarh, a Preasfințitului
Părinte Sofronie, cel care i-a slujit cu râvnă nu doar pe românii ortodocși din
Ungaria, ci mai târziu și pe cei din părțile Bihorului Românesc, din Episcopia
Oradiei.
Începând de la
Sfântul Ioan Gură de Aur și până la slujitorii sfintelor altare din ziua de
astăzi, cu toții au înțeles cât de mare dar este Biserica Ortodoxă Română și
fiecare Parohie în parte, încercând să îi adune pe credincioșii lor sub acoperișurile
ocrotitoare ale sfintelor biserici și în jurul Sfântului Potir, din care
Hristos Cel Înviat se împărtășește întotdeauna credincioșilor, îi adună în
jurul Său și le dăruiește bucurie cerească și viața cea veșnică, întru Împărăția
Sa cea fără de sfârșit.
Să ne aducem
aminte cât de frumoase erau Sărbătorile Sfintelor Paști de odinioară, din
vremea copilăriei noastre, când bunii și străbunii noștri se pregăteau cu multă
emoție și mare bucurie să meargă la biserică, în această Zi de „Sărbătoare a
Sărbătorilor” și „Praznic al Praznicelor” și cât de mult însemna credința pentru
ei. Să le cercetăm mai bine viața, să le urmăm și noi credința, să ne deschidem
inimile la acest mare dar pe care în zilele acestea Dumnezeu îl pregătește și pentru
noi și dimpreună cu ei, să strigăm cu mare glas: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din
mormânturi viață dăruindu-le!”
Al vostru, al
tuturor, de tot binele doritor şi către Hristos Domnul Cel Înviat rugător,
† Siluan
Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române
din Ungaria
Dată în Reşedinţa noastră Episcopală din Jula, la
Praznicul Învierii Domnului, în Anul Mântuirii 2015.
Comentarii
Trimiteți un comentariu