Editorial - Cum te cheamă, pui de dac? Erdélyi!

Ungurii îşi regăsesc originile, care nu sunt… ungureşti. Supăraţi de ultimele declaraţii ale premierului Orbán Viktor la Strasbourg, cum că Ungaria nu a fost niciodată, nu este şi nici nu doreşte să fie multiculturală (referindu-se la problema imigranţilor), numeroşi politicieni maghiari (bineînţeles, doar cei din opoziţie), dar şi oameni de rând şi-au afişat zilele trecute pe reţelele de socializare detalii privind originea lor, numele bunicilor sau ale strămoşilor înainte de maghiarizare, fiecare amintindu-şi din câte şi care părţi ale lumii au sosit înaintaşii lor în această ţară. De exemplu, conducerea unui partid din opoziţie a dat publicităţii un comunicat din care reiese că fiecare membru are, pe lângă cel unguresc, şi sânge de altă naţionalitate, cum ar fi: nemţi, şvabi, cumani, sârbi, evrei, italieni, armeni, croaţi, polonezi, francezi, slovaci, „erdélyi”. Da, exact aşa: „erdélyi”, adică „ardelean”. Am citit lista de mai multe ori, crezând că eu nu văd bine, dar când am văzut în mai multe locuri, consecvent, folosit termenul de „erdélyi”, m-am prins că nu este întâmplător. Deci, în Ungaria s-a născut o nouă naţionalitate: „erdélyi”.

Ca ziar al unei naţionalităţi din Ungaria nu are rost să polemizăm dacă Ungaria de azi este multiculturală sau nu, mai ales pentru că acest termen îl înţelege fiecare popor în fiecare perioadă altfel, cert este că atunci când cu toţii ne-am îmbulzit să ajungem cât mai repede în această mare oală a naţionalităţilor, etniilor şi popoarelor, care se numeşte Uniunea Europeană, trebuia să ştim că vom avea nu doar avantaje, dar şi datorii şi obligaţii. Acum câţiva ani, când se dădeau cu sacii bani europeni pentru „multiculturalitate” şi pentru „unitate în diversitate”, toată lumea se grăbea să demonstreze că are o cultură colorată, variată, multilaterală. Cultura Ungariei este colorată prin diferitele naţionalităţi, limbi, tradiţii. Cultura României la fel. Dar şi cultura Franţei tot aşa. Acum când ne izbim de problema imigraţiei, în loc să căutăm soluţii, premierul Ungariei vrea să închidă graniţele, uitând că dacă ei nu pot intra, nici noi nu o să mai putem ieşi. Orbán Viktor devine puţin schizofrenic şi atunci când susţine că „Europa trebuie să fie a europenilor, Ungaria să fie a ungurilor”, pentru că atunci când vine vorba de ţările din vecini, România sau Slovacia, nu mai gândeşte la fel.

Indiferent că se numeşte putere sau opoziţie, despre unele lucruri – cum ar fi problema naţionalităţilor din ţară, problema ungurilor din afară, Ardealul sau Felvidék (Ţara de Sus, din Slovacia) – politicul din Ungaria gândeşte la fel, cu mici diferenţe dacă tocmai sunt la guvernare sau nu. Miezul nu se schimbă. Ce poate să aibă în cap un om, care şi atunci când vorbeşte despre strămoşii lui îi este ruşine să spună că e „român”? Cu siguranţă, cei care s-au declarat „erdélyi”, nu s-au gândit la şvabi sau la secui, ci la români. Cum să-ţi fie scârbă de originea ta? Cine eşti tu, politician sau nu, să-ţi judeci în aşa hal bunicii, strămoşii, de orice naţionalitate să fi fost ei? Un alt lucru interesant ce mi-a mai sărit în ochi, citind lista despre originea politicienilor din opoziţie, este că nimeni nu avea nici un pic de sânge de ţigan. O altă minciună gogonată. Ştim bine că, după sutele de ani de convieţuire cu alte popoare, în Ungaria nu există nici un om care să fie ungur pur sânge. Cum ar fi şi imposibil să fie.

Declaraţiile aberante ale unor politicieni maghiari nu putem să le tratăm cu mai multă seriozitate decât bancul de pe vremea lui Ceauşescu. Se zice că Nea Nicu l-ar fi întrebat pe elevul din judeţul Harghita care i-a înmânat florile: Cum te cheamă, pui de dac?, iar acesta i-a răspuns: Attila. La noi, în Ungaria, la astfel de întrebare se răspunde: „Erdélyi”!

Eva Şimon