17 aug. 2015

Soţii Stejan din Chitighaz, 60 de ani împreună la bine şi la greu


Fiii, nepoţii familiilor române din Chitighaz nu uită de părinţi la ziua naşterii lor sau la onomastici, sosesc acasă la casa părintească ca să-i felicite. Despre ce voi scrie în următoarele rânduri nu deseori se întâmplă în viaţa unui om sau a comunităţii. Românii din Chitighaz totdeauna au dat importanţă legăturilor, solidarităţii în familie şi în comunitate. În ziua de 9 mai 2015 a avut loc un moment unic, înălţător în familia Stejan. La biserica ortodoxă română din Chitighaz s-a săvârşit o dublă ceremonie: un botez şi o întărire a căsătoriei de 60 de ani, nunta de diamant. Importanţa evenimentului constă în faptul că membrii familiei Stejan dau exemplu de cinstire a părinţilor, care le-au arătat un model în viaţă, ca buni părinţi, buni oameni, buni creştini, buni români. „Motorul” familiei este Cornelia Stejan, cea care are grijă de părinţii bătrâni şi totodată o protejează pe fiica sa, Enikő, şi pe nepoata Mia Zorka. Vă invit să cunoaşteţi şi Dvs. această familie minunată din povestirile soţilor Ioan şi Florica Stejan.


Ce sentiment v-a cuprins cu ocazia acestei serbări?
– Pentru noi a fost o surpriză mare. Ne-a cuprins o emoţie deosebită că iată după 60 de ani ne-a dat bunul Dumnezeu să trăim momentul acesta şi să stăm să-i mulţumim pentru credinţa cu care ne-a ajutat la toate greutăţile. Fiica noastră Cornelia le-a organizat toate în secret, ca să ne facă surpriză, mi-au povestit bătrânii familiei Stejan, bace Ioan şi nana Florica. Noi ştiam că mergem la botezul strănepoatei noastre Mia Zorka, fiica soţilor Órás Enikő şi György. La botez am fost prezenţi noi străbunicii, bunicii, părinţii, adică patru generaţii din familia Stejan. După săvârşirea botezului, domnul părinte Florin Olteanu ne-a felicitat şi a vorbit despre cei 60 de ani trăiţi într-o căsătorie.




Familiile Stejan („a lu Avram”) şi Şipos (a lu Şipos) sunt familii străvechi, băştinaşe din Chitighaz. Aceste nume le regăsim în recensământul comunal din 1763. Cu ajutorul fotografiilor şi documentelor putem evoca amintiri de 150 de ani (5–6 generaţii).
– Vă rog să-mi povestiţi despre străbunii familiei, despre originea „poreclei” şi despre anii copilăriei!
– Străbunii despre care am fotografii şi date concrete sunt de la mijlocul secolului al 19-lea. Gheorghe Stejan, adică bunicul meu, s-a născut în 1868, de la el ştim că numele de poreclă al familiei îşi are originea de la numele unui străbun care a primit numele de botez Avram. Urmaşul lui a fost tot Gheorghe Stejan, adică tatăl meu, născut în 1894. Familia lui a locuit pe strada Nagyváradi, azi Toldi. Soţia lui, adică mama mea a fost Floarea Samfira, născută în 1903. Din căsătoria lor m-am născut eu, Ioan Stejan, la 5 ianuarie 1929. Am avut doi fraţi: Gheorghe şi Nicolae, care şi-au maghiarizat numele din Stejan în Szörényi. Pe vremuri, bărbaţii munceau la pământ la câte o gazdă. Femeile erau casnice, se ocupau cu îngrijirea copiilor, făceau treburile în casă şi în jurul casei, creşteau păsări de curte. În vremurile Horthyste copiii, feciorii erau servitori („slughiţe”) la ţăranii mai înstăriţi ca să ajute familia cu bănuţii câştigaţi. Eu am fost dat la un gazdă bun. Pe lângă muncă m-a trimis la şcoală, unde am avut rezultate bune. Acolo am avut timp să ne jucăm, făceam din păr de vacă şi cal minge („loptă”), ne jucam d-a bighe, d-a cilcoşu. Devenind ficior, am lucrat la maşină de călcat. Duminică după amiază ne întruneam cu prietenii în curtea unuia lângă un pahar cu vin cu sodă, aşa ne-am petrecut timpul liber. Prietenia din copilărie a rămas şi la maturitate.
– Care v-a fost primul loc de muncă oficial?
În Castelul Almásy, după naţionalizarea din 1950, în luna februarie s-a format Staţia de maşini (Gépállomás), unde am reparat tractoarele cu care agricultorii să poată cultiva pământurile. Între timp am primit 10 tractoare Hoffer G-35 de la stat. Aceste tractoare le-am adus cu mare festivitate, decorate, de la calea ferată până la castel. Cu acestea s-a lărgit parcul de maşini. În anul 1951 am fost înrolat ca soldat timp de 3 ani la Miskolc, Székesfehérvár, apoi la Zalaegerszeg, unde am dat examen de şofer. După cătănie am venit acasă şi am continuat munca ca mecanic.
– Să facem cunoştinţă şi cu străbunii Floricăi Şipos, tot născută la Chitighaz!
– Pe fotografia în grup străbunica e la mijloc, născută în 1867. Lângă ea e fiul Petre Şipos, născut în 1889 (soţia lui Floarea Tulcan, a lu Bozlaţ). Urmează mama, Floarea Sarca (a lu Beşe), cu tata Petru Şipos, născut în 1914. Eu, Florica Şipos m-am născut la 1 octombrie 1934.
– Devenind fată mare cu ce v-aţi ocupat?
– Familia şi-a construit casă pe strada Ságvári, în 1951, am avut un frate Petru. La fel ca fetele de vârsta mea, am lucrat la Băncuta, unde s-a format Gospodăria Agricolă de Stat (Bánkúti Állami Gazdaság), pe moşia de odinioară a prinţului Habsburg Iosif (József főherceg). Pământurile acestea au fost renumite prin selecţionarea grâului de renumitul László Baros şi a cultivării seminţelor de flori (rózsamajor). Aici am lucrat în horticultură, răsădind puieţi de brazi şi plopi.
(În timpul convorbirii noastre, pe masă într-o glastră au fost flori uscate. Eu cunoşteam numai numele maghiar: szikvirág. Florica a zis că oamenii ziceau că-i „limba oii”, după frunzele când înverzea. De altfel, la floarea uscată se zicea „cotreancă”. Expresiile acestea le-am scris ca să le păstrăm, pentru că-s frumoase şi îmi place cum erau românii noştri de inventivi.)


– După ce am vorbit despre străbuni, acum vreau să aud povestea voastră. Când şi cum v-aţi cunoscut?
– Noi am crescut încă în acel spirit al strămoşilor, când familiile au respectat regulile, au ţinut datinile. Noi, tinerii am avut posibilitatea să ne cunoaştem la joc, la şezătoare, la nuntă. La aşa ocazie ne-am cunoscut şi noi, la o nuntă, unde Ioan a fost pălăscar, adică chemător la ospăţ, eu am fost fată cu cunună, „meseloaică”, la nunta unei prietene. Nunta prietenei a fost în februarie, peste 2 luni am ţinut şi noi „încredinţarea” şi la 6 august 1955 ne-am cununat. Ospăţul, petrecerea a fost într-o şatră în curtea casei.
– Cum şi unde a început viaţa voastră comună?
– Ca tineri căsătoriţi am început viaţa la părinţii soţului, la soacra. După un an ne-am mutat la bunicii din partea mamei, la Mihai Sarca şi Florica Tulcan. Ei nu au avut alţi copii, au fost bătrâni iar noi i-am îngrijit, aşa ne-a rămas nouă casa.
– În legătură cu soţii Sarca am auzit despre soarta tristă, dar cu un sfârşit bun. Vă rog, spuneţi-mi povestea lor!
– Când a izbucnit Primul Război Mondial, în 1914, bunicul Mihai Sarca a fost înrolat în armata austro-ungară pe frontul de est. Nu ştim precis că în care parte. După terminarea războiului, degeaba l-au aşteptat ca să se întoarcă acasă, el nu a sosit. Soţia şi familia au crezut că Mihai a căzut în război, aşa că soţia şi-a legat viaţa cu un alt bărbat din sat. În anul 1932, după 18 ani de absenţă, pe neaşteptate, bunicul s-a reîntors acasă. Mihai Sarca a povestit că a fost prizonier şi a fost nevoit să lucreze într-o mină de sare. S-a dus după soţia lui cu scopul ca s-o aducă acasă, şi să-şi continue viaţa mai departe împreună. Omul cu care a trăit soţia lui a acceptat dorinţa aceasta, şi a lăsat soţia să se reîntoarcă la soţ, de care de fapt nici nu a fost divorţată. Şi-au construit o casă familială, şi au trăit împreună încă 35 de ani.
– Cum vi s-a schimbat viaţa şi locul de muncă după 1960?
– S-a terminat colectivizarea în sat, tot mai mulţi au avut loc de muncă, s-au înfiinţat întreprinderile Mezőgép Erdért. A început dezvoltarea, s-au deschis prăvălii specializate, cofetării, cinema, casă de cultură. Noi am fost angajaţi la aceste întreprinderi. Directorii întreprinderilor au trimis oamenii la diferite cursuri ca să-şi însuşească cunoştinţe noi. Eu, spune Florica, am fost trimisă de la Gépállomás la Seghedin, la un curs de telefonistă. După examenul reuşit am ocupat acest post la întreprinderea din loc. Între timp, la 14 aprilie 1965, s-a născut fetiţa noastră Cornelia. Pe atunci, mamele au primit numai 27 de zile concediu de naştere. Pe lângă munca şi creşterea fetiţei, în timpul liber am cusut, am croşetat, am făcut lucru de mănă pe care le am şi azi.
–  Eu, spune Ioan, „Iancsi” că aşa l-au numit, am lucrat la Staţia de Tractoare, care a primit denumirea nouă Mezőgép, cu centru la Bichişciaba. Aici nu numai cu repararea maşinilor ne-am ocupat, ci am fabricat şi piese de maşini pentru agricultură. Am fost muncitor activ, m-am angajat la multe lucruri. Între timp, am dat examen de mecanic, mai târziu am obţinut examen profesionist pentru a conduce autobuz, am condus autobuzul uzinei. Condiţiile de muncă şi condiţiile sociale din an în an s-au îmbunătăţit, a funcţionat o bucătărie pentru muncitori. Uzina a organizat excursii la casele de odihnă de la Balaton. Ne-au organizat excursii şi la mare, în Bulgaria.
În 1970 am ajutat la apărarea contra inundaţiei. Pentru munca depusă atunci am primit medalie de recunoaştere şi cu o delegaţie am fost trimis la Moscova. În 1974, ca membru devotat faţă de întreprindere, am primit „Inel cu pecete de aur”. În 1989, pentru recunoaşterea muncii şi odată cu ieşirea în pensie am primit premiul jubiliar (care atunci a însemnat plata de o lună şi jumătate). După ieşirea în pensie, amândoi având mai mult timp liber am călătorit în Turcia, în Iugoslavia, având posibilitatea să ne cumpărăm lucruri ce aici însă nu se găseau.
*
Pe soţii Stejan, lumea din sat îi cunoaşte ca oameni prietenoşi, activi în viaţa socială. De la ieşirea în pensie îşi ţin în ordine casa, grădina, trăiesc cu bucuria fiicei lor Cornelia, cu nepoata Enikő şi strănepoata Mia Zorka. Iată o viaţă deplină şi frumoasă, trăită în cinste şi omenie. Le doresc şi pe mai departe sănătate, bucurie în jurul familiei.

Maria Sarca Zombai, Chitighaz

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...