7 aug. 2015

Viaţa la sălaşul de odinioară al familiei lui Ştefan Şipoş din Chitighaz

După ce într-un articol de anul trecut, publicat în „Foaia românească” am făcut cunoscut că un consătean al nostru, Ioan Ardelean, a întocmit harta sălaşelor din jurul Chitighazului, tot mai mulţi oameni şi urmaşi ai acestora şi-au recunoscut sălaşele de odinioară ale familiei lor.
Verişoarele Maria Rotyis Istin (Manyó) şi Valeria Megyeri Hargittai m-au sunat la telefon că au găsit locul sălaşului pe hartă cu numele bunicilor. Le-au revenit în minte amintirile despre anii petrecuţi la sălaş. Vorbind cu ele mi-au arătat fotografii despre clădirea, despre gospodăria de pe vremuri, şi documente din 1914, contracte de vânzare-cumpărare şi un caiet de 16x9,18 cm cu 26 de pagini scrise. Cu ajutorul acestor documente şi reamintiri ale martorilor despre acest mod de viaţă, cu oameni sărguincioşi, am acum posibilitatea să lărgesc cercul informaţiilor despre viaţa de la sălaşe.

*
Proprietarul sălaşului a fost Ştefan Şipoş (alu Şipoş). Numele familiei se folosea şi ca nume de poreclă. Acesta s-a născut la 31 ianuarie 1907 şi a murit în 1987. În urma lui Ştefan Şipoş a rămas un caiet cu amintiri, notate de el. Printre notiţele lui, pe două foi separate scrie următoarele în legătură cu căsătoria lui: „M-am însurat în anul 1924, în august 19, şi m-am împreunat la biserică în 1925, în februarie.”
Soţia s-a numit Sofia Nicula (alu Ţule), născtută în 1904, decedată în 1975: „Cu dragă soţia mea am trăit la olaltă 51 de ani”, a scris în caiet după ce a decedat soţia.
Viaţa lor comună a început la casa părintească. Cu timpul au economisit atâţia bani că şi-au construit un sălaş. Din caietul de amintiri reiese că sălaşul l-a construit în 20 iulie 1942, din pereţi din pământ bătut. Scrie că la bătături a cheltuit 4,80 de pengăi, şi la maieştri 50 de pengăi, ei au aşezat „hăizaşul” din grinzele, leaţuri şi „cirip”. Aceste sălaşe din jurul satului erau îngrijite, văruite, aici fiind o viaţă cu multă muncă cu prosperitate.





Dintre cele două nepoate, Maria (Manyó), că aşa o cunoaştem în sat, a stat mai mult la sălaş cu bunicii. Am depănat împreună amintiri frumoase.
– Cum îţi aminteşti despre vremea petrecută la bunici?
– Parcă şi acum văd şirul sălaşelor cu case îngrijite, cu pomi de vişini. Mi-a plăcut să stau la bunici că întotdeauna m-au primit cu dragoste şi am auzit de la ei vorbe bune, am văzut sârguinţa lor, ca să fie toate în ordine în gospodărie.
– Ce oameni au fost ei fiziceşte şi sufleteşte?
– Bunicul a fost un om înalt, la stătură avea o ţinută falnică, cu inimă dreaptă, cu vorbă frumoasă şi cu sfaturi bune, iubindu-şi fetele şi nepoatele ca ochii din cap. Bunica era ca o cloşcă care ţinea împreună puii, ea s-a îngrijit de familie, a crescut cele două fete, pe Maria 1926 şi pe Sofia 1929. A făcut toate lucrurile din jurul casei, gătea mâncăruri bune, bătea unt, pregătea smântână şi „scoacă”. De la mama ştiu că atunci când bunicul a luptat în al Doilea Război şi a căzut ca prizonier toate treburile le-au făcut cele trei femei, bunica cu fetele. Au îngrijit animalele, caii, vacile, porcii, păsările de curte, numite de ei „hoară”, tuce, pirce, gâşte, găini, reţe.
– În timpul copilăriei ai ştiut că unde, în ce parte se găseşte sălaşul?
– Când eram mai mică mergeam cu mama, mai târziu şi singură sau cu verişana. A fost uşor să găsesc drumul spre sălaşul bunicilor, punct de sprijin a fost „drumul de fier” spre Medgyesegyháza, pornind de la gară urmând linia drumului am ajuns la sălaş. Partea aceasta se numea Farkashalom (Holumbu lupului). Acest duleu se numea „ogredoaie”, pe hartă era duleul XV. Aici au avut sălaş şi gospodarii Ioan Selejan, Ioan Ardelean (Leşanu), Gheorghe Gros (Maieru), Gheorghe Honfi, familia Ciumpila, Petru Şipoş şi Ştefan Şipoş.
Fotografiile şi caietul cu cele înregistrate sunt în acord. Fotografiile ne arată o gospodărie bine formată, iar din caiet reiese cheltuiala gospodăriei, aşa arată că a funcţionat cu economie. Ştefan Şipoş totdeauna a grijit ca să nu cheltuiască mai mult decât i-a fost venitul. În anul 1938, pe 11 iulie, a cumpărat o căruţă, „cocie” cu 320 de pengăi. Animalelor din gospodărie le-au dat nume nu numai cailor şi vacilor, dar şi scroafelor. Ştefan Şipoş a scris numele cailor cu data când or fătat: „Iapa Trinca a fătat mânz în 1935 27 martie, în 1938 19 februarie, în 1942 29 aprilie. Iapa Kedves în 1948 16 aprilie, 1950 1 martie, 1953 27 martie. Iapa Csillag 1948, 1951.”
Vacile pe care le avea între 1934–53 le numea Floriţa, Zsuzsi, Marcia. Scroafele au primit nume: Murga, Creaţa, Mândra şi a semnat în caiet când şi câţi purcelaşi or fătat, numărul era între 6, 8, 11.
Pe lângă creşterea animalelor au cultivat pământ semănând grâu, porumb, în 1942 a cumpărat maşină de sfărmat cucuruz. Pentru hrănirea animalelor, ca să aibă destule cereale, în 1947 a „împrumutat pământ pe arândă, 8 iuguri de la nană Sofie alu Părăscoi”.
Din documente şi din amintirile urmaşilor reiese o viaţă cu multă sârguinţă în gospodăria lui Ştefan Şipoş. Sălaşul a asigurat traiul, existenţa familiei. Cu schimbările de după război, oamenii au avut speranţa că şi după anii 1960 pot continua viaţa bazată pe economia familială din proprie putere. Dar cu formarea forţată a cooperativei şi cu presiunea oamenilor de a subscrie intrarea în cooperativă, dăruind în comun pământul, caii, căruţele, proprietarii au fost nevoiţi să părăsească sălaşul şi pământurile, s-a accelerat distrugerea acestui mod de viaţă, care a dus la urmă la prăbuşirea şi demolarea sălaşelor din jurul satului Chitighaz.
Însă nu numai oamenii au avut pierderi, dar şi satul, fiindcă forma de localitate întemeiată între 1860–1960, numită „kétbeltelkes település”, s-a nimicit. Azi numai datorită lui Ioan Ardelean, care a întocmit harta sălaşelor din jurul Chitighazului, mai ştim că acest tip de localitate a existat.
Maria Sarca Zombai, Chitighaz

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...