11 sept. 2015

Editorial - Cu istoria nu-i de-a joacă…

Ţiganii din Ungaria sunt supăraţi foc pentru ultimele declaraţii ale premierului Orbán Viktor, pentru că acesta s-a scăpat (sau nu) să zică la o întâlnire cu diplomaţii străini din Ungaria că nimeni nu are dreptul să le spună ungurilor câţi imigranţi să primească în ţara lor, pentru că nici ei nu spun niciunei ţări din Occident câţi ţigani imigranţi din Ungaria să accepte pe teritoriul lor. Această analogie între imigranţii sirieni sau afgani şi ţiganii din Ungaria i-a deranjat într-atât de tare pe liderii comunităţii ţigăneşti încât l-au declarat pe Orbán „inapt” pentru reprezentarea intereselor celor 10 milioane de cetăţeni ai Ungariei. În afară de ţigani, însă, nicio minoritate naţională din Ungaria nu şi-a spus părerea în public, oficial, despre politica Guvernului Orbán faţă de imigranţii care în aceste săptămâni traversează Ungaria. 
Spunem „traversează”, pentru că deocamdată nu am aflat de nicio familie de sirieni sau irakieni care ar dori să se stabilească definitiv în frumoasa noastră ţară.
După şocul pe care l-am trăit cu toţii după descoperirea „camionului morţii”, aflat pe marginea unui drum din Austria venind dinspre Ungaria, cu 71 de cadavre ale imigranţilor, imaginile cu miile de imigranţi „cazaţi” prin staţiile de metrou din Budapesta, cu construirea fără oboseală de către armata maghiară a gardului de sârmă la graniţa dintre Ungaria şi Serbia, numit de mulţi un Zid al Ruşinii, cu bărbaţi, femei şi copii mărşăluind pe autostrada dinspre Budapesta către Viena, toate aceste imagini continuă să ne umple zilele, să ne încarce memoriile. Reţele sociale sunt arhipline de ştirile şi imaginile legate de acest subiect. Politicul din Ungaria se vaietă în stânga şi în dreapta că nimeni nu ne ajută, că Europa ne-a abandonat şi ne lasă singuri să soluţionăm o problemă care nu este a noastră, toată lumea învinuieşte pe toată lumea, Occidentul se prezintă ca o mamă primitoare care-i aşteptă pe imigranţi cu braţele deschise decât că Ungaria este cea care le stă în cale şi îşi impune propriile legi, în acelaşi timp, imigranţii, bătrâni şi copii, femei şi bărbaţi, se sufocă de vremea caniculară sau, acum momentan, îndură frigul de nici zece grade noaptea, dormind pe jos, în gări sau pe marginea drumului şi neînţelegând aproape nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lor. Dacă au bilet de tren, de ce nu-i duce trenul? Dacă i se face rău unui afgan bătrân în subsolurile gării Keleti de ce salvarea nu-i acordă primul ajutor ci îi caută prima dată actele? Dacă la o femeie siriană îi pornesc durerile facerii, de ce trebuie să-şi nască odrasla pe marginea şanţului? Ce ţară e asta? Au fugit din faţa războiului, a bombardamentelor, ca să fie umiliţi, jecmăniţi într-o ţară europeană?
Şi atunci când am crede că aici nimeni nu mai înţelege nimic, că haosul total este la el acasă, apar în faţa noastră tot mai mulţi oameni de omenie, civili din Ungaria care ajută, adună colecte, donează bani, haine, sânge, tot ce are şi poate, vindecă, hrăneşte, mângâie…
Ei sunt cei care au învăţat în şcoala vieţii lecţia de bază a omenirii: că cei care uită istoria sunt condamnaţi să o retrăiască. Politicul ungar motivează construirea gardului de sârmă şi tratamentul ostil cu imigranţii că ei nu fac altceva decât apără frontierele de „zecile de milioane (de imigranţi) care vor veni în Europa” şi din cauza cărora „mai devreme sau mai târziu, vom deveni o minoritate pe continentul nostru”. Ungurii care zic asta uită (probabil pentru că vor să uite) că, în toamna anului 1956, propriii cetăţeni ai acestei ţări au ajuns în situaţia imigranţilor din gara Keleti, când sute de mii de unguri au fugit în lumea largă din faţa retorsiunilor pentru participarea la revoluţia din Ungaria. Cu istoria nu-i de joacă…

Eva Şimon

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...