Editorial - Toamna învăţăturilor

Prima zi de septembrie înseamnă în lumea noastră de azi începutul unui nou an şcolar. Părinţi şi copii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare îşi îndreaptă paşii spre şcoli şi grădiniţe fiind cuprinşi de emoţiile unei noi etape în viaţa lor. Şcolile, fie ele de orice nivel, generală, liceu sau facultate, sunt temple ale cunoaşterii şi învăţăturii. Acestea sunt instituţiile de bază pentru educarea şi învăţarea tinerelor generaţii, a adulţilor de mâine. Lumea noastră va fi exact aşa cum reuşim să-i formăm, să-i creştem pe copiii de azi.
În viaţa unei minorităţi naţionale, cum suntem şi noi, românii din Ungaria, şcoala are o şi mai mare importanţă: exact aşa va fi viitorul comunităţii noastre cum reuşim să-i formăm, să-i învăţăm pe copiii de azi. Exact aşa de românesc va fi viitorul nostru, cum sunt de româneşti şcolile noastre de azi.
Dacă şcoala, bineînţeles în strânsă legătură cu familia, va reuşi să transmită dragostea faţă de limba română pentru copiii de azi, adulţii de mâine, nu avem de ce să ne îngrijorăm. Dar dacă pe holurile şi în sălile de clasă ale instituţiilor noastre de învăţământ nu se vor auzi vorbe româneşti, iar problemele de renovare ale clădirii şcolii vor fi considerate mai importante şi mai urgente decât calitatea învăţământului românesc, atunci ne aşteaptă un viitor sumbru. Un viitor fără nicio speranţă. Se pot număra pe degetele unei singure mâini cazurile când cineva la 20 de ani vrea să-şi cunoască rădăcinile, să-şi întărească identitatea moştenită din strămoşi şi să înceapă să înveţe româneşte. Cei care ratează acest lucru în copilărie, greu se vor mai întoarce la rădăcini. Fiecare cunoaştem adulţi care îşi învinovăţesc părinţii sau bunicii că nu le-au transmis identitatea românească şi sunt supăraţi pe şcoală că nu i-a învăţat să vorbească frumos româneşte. Pentru că azi le-ar prinde bine din mai multe motive: mai multe şanse de angajare în câmpul muncii, posibilitatea de a vorbi aceeaşi limbă cu cei din ţara vecină sau, pur şi simplu, să le poată transmite copiilor lor limba şi identitatea strămoşilor. Fiecare om ajunge în timpul vieţii lui să-şi cerceteze trecutul, să-şi pună întrebări legate de identitatea proprie. Să nu cădem în capcana (sugerată de guverne şi politicieni de la Budapesta) că avem timp oricând să ne alegem sau să ne întărim identitatea, eventual să ne-o schimbăm când şi cum vrem noi, după bunul plac. Identitatea nu este ca şosetele. Ea nu se schimbă de la o zi la alta. Iar bazele ei se depun prima dată în familie şi apoi la şcoală.
Puţini ştiu că, la creştinii ortodocşi, prima zi de septembrie este şi începutul noului an bisericesc. O zi despre care tradiţia Bisericii ne învaţă că atunci ar fi început creaţia lumii şi că, tot în această zi, şi-ar fi început activitatea misionară şi Iisus Hristos. Dacă a fost aşa sau nu, nu ştim, ceea ce ştim însă cu siguranţă este că fiecare avem nevoie de noi începuturi. Astea ne dau noi speranţe şi puteri. Speranţe şi puteri într-o lume foarte schimbătoare. Acum trei luni am crezut că cea mai mare problemă a părinţilor la început de septembrie va fi din ce să cumpere noi rechizite şcolare pentru copiii lor, când colo viaţa a făcut să ne bucurăm că doar aşa probleme mărunte avem. De săptămâni întregi vedem la televizor, ni s-au întipărit deja adânc în retina ochilor, imagini cu taţi şi mame care încearcă să-şi salveze copiii din faţa ororii războaielor din Orientul Mijlociu, oameni care nu şi-au pierdut speranţa şi răbdarea nici după sute de kilometri de mers pe jos, nici după situaţii de umilinţă totală, ci cred să-şi găsească o ţară nouă, primitoare, unde copiii lor vor putea creşte, vor putea învăţa şi deveni cetăţeni utili ai lumii noi.
Este o lecţie de viaţă şi de credinţă pentru noi toţi. O situaţie care ne învaţă să ne păstrăm discernământul, să-i ajutăm pe cei ajunşi la nevoie, să fim toleranţi faţă de alte popoare şi alte credinţe, şi să nu deznădăjduim niciodată.

Eva Şimon

Comentarii