Prima zi de septembrie înseamnă în lumea noastră de azi
începutul unui nou an şcolar. Părinţi şi copii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare
îşi îndreaptă paşii spre şcoli şi grădiniţe fiind cuprinşi de emoţiile unei noi
etape în viaţa lor. Şcolile, fie ele de orice nivel, generală, liceu sau
facultate, sunt temple ale cunoaşterii şi învăţăturii. Acestea sunt instituţiile
de bază pentru educarea şi învăţarea tinerelor generaţii, a adulţilor de mâine.
Lumea noastră va fi exact aşa cum reuşim să-i formăm, să-i creştem pe copiii de
azi.
În viaţa unei minorităţi naţionale, cum suntem şi noi,
românii din Ungaria, şcoala are o şi mai mare importanţă: exact aşa va fi
viitorul comunităţii noastre cum reuşim să-i formăm, să-i învăţăm pe copiii de
azi. Exact aşa de românesc va fi viitorul nostru, cum sunt de româneşti şcolile
noastre de azi.
Dacă şcoala, bineînţeles în strânsă legătură cu familia, va
reuşi să transmită dragostea faţă de limba română pentru copiii de azi, adulţii
de mâine, nu avem de ce să ne îngrijorăm. Dar dacă pe holurile şi în sălile de
clasă ale instituţiilor noastre de învăţământ nu se vor auzi vorbe româneşti,
iar problemele de renovare ale clădirii şcolii vor fi considerate mai
importante şi mai urgente decât calitatea învăţământului românesc, atunci ne
aşteaptă un viitor sumbru. Un viitor fără nicio speranţă. Se pot număra pe
degetele unei singure mâini cazurile când cineva la 20 de ani vrea să-şi
cunoască rădăcinile, să-şi întărească identitatea moştenită din strămoşi şi să
înceapă să înveţe româneşte. Cei care ratează acest lucru în copilărie, greu se
vor mai întoarce la rădăcini. Fiecare cunoaştem adulţi care îşi învinovăţesc
părinţii sau bunicii că nu le-au transmis identitatea românească şi sunt
supăraţi pe şcoală că nu i-a învăţat să vorbească frumos româneşte. Pentru că
azi le-ar prinde bine din mai multe motive: mai multe şanse de angajare în câmpul
muncii, posibilitatea de a vorbi aceeaşi limbă cu cei din ţara vecină sau, pur
şi simplu, să le poată transmite copiilor lor limba şi identitatea strămoşilor.
Fiecare om ajunge în timpul vieţii lui să-şi cerceteze trecutul, să-şi pună întrebări
legate de identitatea proprie. Să nu cădem în capcana (sugerată de guverne şi
politicieni de la Budapesta) că avem timp oricând să ne alegem sau să ne
întărim identitatea, eventual să ne-o schimbăm când şi cum vrem noi, după bunul
plac. Identitatea nu este ca şosetele. Ea nu se schimbă de la o zi la alta. Iar
bazele ei se depun prima dată în familie şi apoi la şcoală.
Puţini ştiu că, la creştinii ortodocşi, prima zi de
septembrie este şi începutul noului an bisericesc. O zi despre care tradiţia
Bisericii ne învaţă că atunci ar fi început creaţia lumii şi că, tot în această
zi, şi-ar fi început activitatea misionară şi Iisus Hristos. Dacă a fost aşa
sau nu, nu ştim, ceea ce ştim însă cu siguranţă este că fiecare avem nevoie de
noi începuturi. Astea ne dau noi speranţe şi puteri. Speranţe şi puteri într-o
lume foarte schimbătoare. Acum trei luni am crezut că cea mai mare problemă a
părinţilor la început de septembrie va fi din ce să cumpere noi rechizite
şcolare pentru copiii lor, când colo viaţa a făcut să ne bucurăm că doar aşa
probleme mărunte avem. De săptămâni întregi vedem la televizor, ni s-au
întipărit deja adânc în retina ochilor, imagini cu taţi şi mame care încearcă
să-şi salveze copiii din faţa ororii războaielor din Orientul Mijlociu, oameni
care nu şi-au pierdut speranţa şi răbdarea nici după sute de kilometri de mers
pe jos, nici după situaţii de umilinţă totală, ci cred să-şi găsească o ţară
nouă, primitoare, unde copiii lor vor putea creşte, vor putea învăţa şi deveni
cetăţeni utili ai lumii noi.
Este o lecţie de viaţă şi de credinţă pentru noi toţi. O
situaţie care ne învaţă să ne păstrăm discernământul, să-i ajutăm pe cei ajunşi
la nevoie, să fim toleranţi faţă de alte popoare şi alte credinţe, şi să nu
deznădăjduim niciodată.
Eva Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu