Opinie - Făţărnicii şi dezamăgiri la început de an şcolar

Falsul şi făţărnicia nu au fost pentru prima dată întâlnite la şedinţa AŢRU, care a avut loc luni, 31 august, la Jula. În ultimii ani, în calitate de jurnalist, am avut ocazia să văd mai multe astfel de situaţii, când deciziile sunt deja luate cu mult înainte, iar în faţa publicului, şi pentru ca procesul verbal să apară cât mai real la şedinţă, rolul de deputat se joacă intrând în sala de şedinţă „mascat”. Lucrurile au fost discutate deja la o întâlnire anterioară şi, privind lumea în ochi, deputaţii AŢRU îşi joacă rolurile perfect. Însă mai nou sunt tot mai multe lucruri cu miză serioasă. Poate că mai demult nu se îmbulzea lumea să prindă un post de director la o şcoală de sat, pentru că responsabilităţile erau mari, iar salarul nu era foarte bun. Astăzi însă rolurile s-au schimbat, salariile sunt frumoase iar postul devine tot mai tentant.

Şedinţa extraordinară din ultima zi de august a avut pe ordinea de zi, printre altele, şi hotărârea cu privire la postul de director al Şcolii generale bilingve din Bihor (fiind vorba despre şcoala din Săcal, la care au fost comasate şcoala din Bedeu şi Körösnagyharsány), dar pentru care nu s-a ales nici un director.
Mai jos o să scriu despre această situaţie cel puţin ciudată. Profesorul Ioan Cozma din Jula, originar din Micherechi, cel care a optat pentru şcoala din Săcal, spre norocul lui, are loc de muncă sigur, este un membru activ al comunităţii româneşti, este român din Ungaria, vorbitor de limba română, care şi-a încercat şi el norocul la concursul lansat de AŢRU. Nu doresc acum să-i plâng de milă, pentru că este profesor apreciat în şcoala ungurească din Jula în care lucrează. Însă modul în care se iau deciziile la AŢRU este de neînţeles, iar condiţiile de concurs au fost pur şi simplu făţarnice.
Ceea ce mă miră în ultimul timp este faptul că eu am apreciat întotdeauna cum se ajută micherechenii între ei şi cum ţin unii la alţii. Odată ajunşi deputaţi în AŢRU, am observat că treaba cu solidaritatea nu mai merge. Nu ştiu dacă consătenii lui Ioan Cozma din AŢRU l-au atenţionat pe acesta ca să nu-şi înainteze dosarul căci postul vacant de la Săcal este „pus deoparte” altcuiva, însă ştiu un lucru: că nici unul din ei nu l-au votat. Până şi deputata care a încercat să le insufle celorlalţi ideea de a nu respinge un român activ a ridicat până la urmă mâna după ceilalţi, adică împotrivă.
Este de neînţeles şi faptul că se cere unui candidat ca să fie născut în localitatea respectivă sau să aibă zece ani de experienţă în cadrul învăţământului românesc, când ştim bine că există şi alt director român, ales nu demult de AŢRU, care nu zece, dar nici măcar un singur an nu a predat în nici o şcoală, nu este localnic şi totuşi… şcoala condusă de el funcţionează bine. Mai avem şi directori care conduc şcoala de la distanţă, şi nu o fac rău, chiar dacă nu sunt zi de zi printre copii şi colegi. În lumea de azi, directorul unei şcoli trebuie să fie mai mult un manager bun decât pedagog.
Ce să mai zicem că nici domnul Győri Zoltán, fostul director de la şcoala din Săcal, în momentul când s-au comasat şcolile din Bihor nu avea practică de zece ani în şcoala românească, nu era din Săcal, ca să cunoască părinţii copiilor din şcoala lui, nu era vorbitor de limba română (din câte ştim noi, nu este nici azi), nu avea pregătirea necesară şi totuşi… a fost pus de director la o şcoala bilingvă. Şi aşa a fost asta până când ministerul de resort a sesizat că nu poate fi director al unei şcoli de naţionalitate un director care nu are diplomă de pedagog de naţionalitate.
Consiliul părinţilor, al elevilor şi al profesorilor au înşirat o seamă de argumente la respingerea proiectului domnului Cozma. Toată lumea ştie cum se adună aceste semnături când nu se doreşte ceva. Dar hai să zicem că cererea a fost într-adevăr respinsă de profesori şi de părinţi. Poate de frică să nu facă noul director şcoala mai românească, să nu le pretindă profesorilor de limba română să comunice la ore şi în pauză cu copiii româneşte, etc. Însă dacă acesta o fi fost unul din motive, ar trebui să fie atenţi şi la anul, când termină domnul Győri specializarea de română la Sarvaş, după care poate va candida iar la postul de director… Şi cine ştie, poate după trei ani de specializare va dori şi dânsul să mai schimbe pe ici pe colo câte ceva.
Aceste gânduri le-am pus pe hârtie fiind indignată de o scenă, la care am fost martoră la început de an şcolar într-o şcoală de-a noastră. O mămică, cu lacrimi de disperare în ochi, m-a oprit să mă întrebe ce să facă ea cu copilul înscris recent în instituţia respectivă, ştiind că aceasta e şcoală românească. A fost şocată pentru că în clasa copilului nici un coleg nu ştie româneşte, iar băiatul ei, venit din România, nu ştie ungureşte. A fost o situaţie penibilă şi am încercat să o încurajez spunându-i să fie liniştită că în scurt timp o să înveţe copilul dumneaei ungureşte. Şi atunci nu va mai fi nici o problemă. Nefericită situaţie şi fatidică încurajare, dar măcar acesta este adevărul pur!

Anca Butar

Comentarii