Primul președinte al Ungariei ales în mod
democratic, Göncz Árpád, care s-a aflat în fruntea statului între anii
1990 și 2000, a încetat din viață pe 5 octombrie, la vârsta de 93 de ani. Anul
acesta se împliniseră 25 de ani de când Göncz, disident politic în perioada
comunistă, a fost ales preşedinte al Ungariei, la 3 august 1990. A fost unul
dintre cei mai populari oameni politici din Ungaria.
În
februarie 1996, Göncz Árpád, a efectuat o vizită
la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Jula, întâlnindu-se nu doar cu conducerea de
atunci a şcolii ci şi cu elevii. A purtat un dialog cu elevii români de atunci,
răspunzându-le la toate întrebările. La despărţire, el le-a spus elevilor: „Aşa
să îngrijiţi limba română ca pe cel mai preţios dar din lume", relata
săptămânalul românilor din Ungaria, care atunci se numea „Noi”.
 |
| Ion Budai |
„Ţin minte şi azi de acea vizită din 1996. Preşedintele Göncz s-a aflat în Jula,
la invitaţia conducerii oraşului, cu ocazia unor festivităţi în memoria
fizicianului Bay Zoltán”, îşi aminteşte domnul Ion Budai, care pe acele vremuri a fost
director al liceului românesc şi preşedinte al Autoguvernării pe Ţară a
Românilor din Ungaria. „A venit la noi cu dorinţa de a se întâlni cu elevii
noştri, cu care a purtat un dialog deschis, în aula şcolii. Cred că a fost o
amintire pe viaţă pentru toţi acei elevi, care au participat la acea întâlnire…”
Domnul
Ion Budai îşi mai aminteşte cu mare plăcere şi de vizita lui Göncz în România, în
delegaţia căruia a făcut şi el parte, în calitate de preşedinte al AŢRU. „Am
cunoscut în persoana lui Göncz
Árpád un om deschis, direct, foarte educat. Vizita lui în România, la Bucureşti,
Cluj şi Târgu-Mureş a fost o piatră de hotar în relaţiile româno-maghiare din
acei ani.”
În ziarul
„Cotidianul”, fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, scria la o zi de la decesul lui Göncz: „Am aflat cu
profundă întristare că ne-a părăsit Göncz Árpád, primul preşedinte democratic
ales al Ungariei, un mare om politic şi de cultură, un bun prieten al României
şi un nepreţuit prieten personal. (…) Am avut privilegiul de a-l întâlni pe Árpád
Göncz încă din 1994, când, în calitate de rector al Universităţii din Bucureşti
şi de preşedinte al Consiliului Naţional al Rectorilor, participam la Budapesta
la reuniunea Forumului european al preşedinţilor de universităţi. Am avut
atunci prima noastră lungă şi caldă întâlnire, un prilej cu totul aparte de
cunoaştere reciprocă; i-am spus că îmi doresc să particip la o adevărată
reconciliere între popoarele maghiar şi român – una bazată nu pe uitarea
trecutului, ci pe asumarea şi depăşirea acestuia.
Am avut un nou prilej de a adânci acest proiect după ce
am devenit preşedinte al României – eveniment pe care înalţii demnitari de la
Budapesta, în frunte cu Preşedintele Árpád Göncz, l-au salutat ca pe o expresie
a reconcilierii istorice la care ne angajam deopotrivă, români şi maghiari.
În februarie 1997, la Davos, la invitaţia preşedintelui
ţării gazdă, Elveţia, am petrecut împreună cu preşedintele Göncz o după-amiază
a cărei luminoasă amintire nu m-a părăsit niciodată. Am discutat îndelung
despre literatură şi istorie, despre Thomas Mann şi Muntele vrăjit,
despre război şi pace; atunci am stabilit că vom merge împreună în
Transilvania.
Aşa am şi făcut, câteva luni mai târziu, când, aflat în
vizită oficială în România, preşedintele Göncz a fost primit cu entuziasm de
locuitorii Clujului şi apoi de cei din Târgu Mureş. Avea să rememoreze de
nenumărate ori aceste zile, pe care le numea mereu „cele mai frumoase zile din
viaţa lui”, repetând că a strâns atunci nenumărate mâini prietene fără să poată
şti dacă erau mâini de români sau de maghiari.
În timpul vizitei, am primit fiecare câte o scrisoare din
partea Congresului SUA, care elogia această vizită istorică, cea dintâi a unui
şef de stat maghiar în România. Și atunci şi în anii care au urmat, România a
fost de nenumărate ori citată de liderii lumii democratice drept un exemplu de
bune practici în procesul de reconciliere cu vecinii. În plin conflict în
Kosovo, preşedintele SUA cita modelul românesc de rezolvare politică a
raporturilor dintre majoritate şi minorităţi, în contrast cu dramatica situaţie
din Balcanii de vest: România nu mai era o problemă, România era soluţia. (…)
Azi, când ne despărţim de scriitorul anticomunist Árpád
Göncz, de preşedintele Ungariei Árpád Göncz, de bunul nostru prieten Árpád Göncz,
nu pot să nu amintesc cuvintele cu care încheia el emoţionanta scrisoare pe
care mi-a trimis-o în august 2000, la încheierea mandatului său de preşedinte
al Ungariei:
Excelenţa voastră ştie şi din
exemplul său propriu ce-şi asumă acela care doreşte să-şi asume dreptatea propriei
sale vieţi şi să fie totodată exponentul autentic al comunităţii umane de care
este răspunzător: unul, anume, pentru care, chiar şi în cele mai complicate
situaţii politice, puterea iubirii este mai presus
decât iubirea puterii.”
Odihnească-se în pace!
E. Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu