Editorial - O lumânare pentru eroii noştri

„23 octombrie 1956 este o zi care va trăi pentru totdeauna în analele oamenilor liberi și ale națiunilor. A fost o zi a curajului, conștiinței și triumfului. Nicio altă zi de la începutul istoriei nu a arătat mai clar eterna forță a dorinței omului de a fi liber, indiferent de șansele de succes, indiferent de sacrificiile necesare”, a spus John F. Kennedy, preşedintele Americii, la prima aniversare a Revoluției din Ungaria.

În ziua în care apare revista noastră se împlinesc 59 de ani de la declanşarea Revoluţiei maghiare din toamna anului 1956, eveniment care avea să constituie prima mare lovitură dată ocupaţiei sovietice în Europa de Est. Dorinţa de libertate a ungurilor a fost zdrobită de tancurile sovietice după aproape trei săptămâni, pe 10 noiembrie 1956. Dar dorinţa de libertate din acele vremuri tulburi nu a fost doar a ungurilor, ci şi a românilor, care visau la alungarea ocupaţiei sovietice din ţara lor. Românii din Ungaria au avut şi ei revoluţionarii lor, ajunşi în toiul luptelor cu sau fără voinţă. Un lucru e cert: au fost oameni curajoşi şi conştiincioşi. În această zi, noi, românii, avem datoria de a aprinde câte-o lumânare întru memoria veşnică a celor care au fost Elisabeta Maniu, Mihai Farcaş şi Gheorghe Hotăran, tineri din Jula, morţi pentru libertate.

Despre Elisabeta Maniu şi Mihai Farcaş, ambii români din Jula-Vareu, azi cartier al oraşului Jula, am auzit pentru prima dată de la regretatul învăţător Teodor Oltean. Şi acum 15 ani povestea cu teamă despre acele vremuri. Elisabeta a fost condamnată la moarte şi executată pe nedrept de securitatea maghiară la numai 19 ani. După amintirile învăţătorului bătrân, un grup de tineri s-au adunat lângă podul din Vareu, pe malul Crişului, unde s-au gândit ei că ar putea opri trupele de securişti maghiari. După ce au aşteptat cu arma în mână, s-a zvonit că trupele nu mai vin şi tinerii au plecat acasă. După doua zile a intervenit securitatea maghiară şi a arestat un grup de 17 persoane, printre care şi doi români. Elisabeta Maniu şi Mihai Farcaş au fost acuzaţi că au fost iniţiatorii mişcării şi condamnaţi la moarte. Acuzaţiile au fost fabricate. Nu au fost ei iniţiatorii mişcării, au fost simpli participanţi, dar pe ei i-au scos ca fiind capii. Au fost condamnaţi pentru simplul fapt că aveau arme. Se spune, potrivit actului de acuzare, că Elisabeta nu avea la ea arme cu care putea ucide un om, ci doar un pistol de semnalizare. În ianuarie 1957, Maniu şi Farcaş au fost condamnaţi iar în februarie au fost executaţi în cazarma securiştilor maghiari de la Bichişciaba. Au fost ei adevăraţii vinovaţi ai revoltei? Va rămâne un mister pe veci de ce tocmai doi români au fost găsiţi ca ţapi ispăşitori în faţa securiştilor.

Până acum câţiva ani, în comunitatea românească din Ungaria nu prea se ştia despre aceşti tineri eroi, care poate nu au fost adevăraţi revoluţionari, dar au fost cei care au plătit cel mai scump pentru libertate: cu propria lor viaţă. La fel cum nici Teodor Hotăran din Jula, fratele lui Gheorghe Hotăran, mort pe străzile Budapestei în toamna anului 1956, până acum câţiva ani nu prea a povestit despre clipele de groază pe care le-a trăit alături de fratele lui. Teodor atunci avea doar 18 ani. „Nu se ştie cine a început lupta. Oamenii au fost îndemnaţi de interesele lor dezamăgite. Concepţie nu au avut. Luptau doar din dezamăgire. În ziua a doua sau a treia m-am urcat şi eu într-un tanc, mergeam pe strada Rákóczi spre Radio. Atunci l-am întâlnit ultima oară pe fratele meu Gheorghe… El mi-a zis să mă dau jos, dar eu vroiam să mă duc mai departe. Mă conducea curiozitatea. Această curiozitate unora le-a costat viaţa. Fratele meu nu a fost revoluţionar, doar că a fugit printre case şi nu a scăpat”, aşa îşi aminteşte Teodor Hotăran de acele vremuri sângeroase într-un interviu dat Foii româneşti în 2006.

Atunci când evocăm evenimentele Revoluţiei din 1956, să nu uităm să aprindem şi noi, românii din Ungaria, o lumânare pentru eroii noştri.

Eva Şimon