Corespondență culturală din Bucureşti - Teatrul purifică lumea de toate cele rele…

Dragi cititori ai săptămânalului Foaia românească! Am onoarea și bucuria de a vă transmite din capitala României o corespondență culturală cu prilejul derulării programului Festivalului Național de Teatru, care a avut loc între 23 octombrie și 1 noiembrie a.c. Ediția din anul acesta marchează cea de a 25-a aniversare a Festivalului. Frumoasă vârstă și pentru un om și pentru un eveniment cultural major.

Cei 25 de ani care au trecut cu bune, cu rele, ni s-au adăugat și anilor noștri. Festivalul, tot în ani a crescut, a devenit faimos în lumea internațională a Teatrului. Aniversarea te face să te uiți înapoi. Nu fac nici eu excepție. Mă uit și eu cu gândul, înapoi.

Ion Caramitru, preşedinte UNITER, director TNB

Abia participasem la ședinţa de constituire a Uniunii Teatrale din România, unde îl alesesem în unanimitate președinte pe unul dintre cei mai buni, cei mai competenți dintre noi, pe actorul Ion Caramitru, de la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra. La puțin timp după constituire s-a organizat și prima ediție a Festivalului, care a împlinit acum primul sfert de veac. Festivalul are loc întotdeauna toamna. Anotimp plin de farmec în București. Pentru reușita Festivalului își dădeau, își dau, mâna, UNITER, Ministerul Culturii și Primăria Generală a capitalei. Dar și o mulțime de întreprinderi, instituții, fundații, care contribuie la finanțarea și dotarea cu cele necesare.

Festivalul are loc în prezența invitaților din România și din străinătate și a publicului iubitor de teatru. Întotdeauna e onorat de personalități importante ale regiei, scenografiei, criticilor, actorilor din țară și de peste hotare. Publicul iubitor de teatru și tineretul studios apare în număr mare la spectacole, uneori peste numărul locurilor din sală, când fără rețineri se asează pe trepte. (Vă fac o confidență, la Budapesta îmi lipsește acest așezat pe trepte în sălile de teatru. Nu se concepe așa ceva. Știu, pompieri, reguli, dar la București e un bun obicei, care acreditează cu un plus de farmec plăcerea de a fi spectator. Mi-o asum, oricând, indiferent de vârstă.)

Dacă vă înșir câteva date ale acestei ediții aniversare o să vă dați seama că a fost marcată în mod deosebit: Director artistic al Festivalului, doamna Marina Constantinescu, critic de teatru, a selectat după vizionarea a cine ştie câte zeci de spectacole, un număr de 45, pentru a fi prezentate la Festival, pe scenele celor șase săli ale Teatrului Național, reîntinerit acum, după renovare și pe scenele celorlalte teatre din București.

„Mein Kampf” (foto: Nicu Cherciu)

Spectacolul de deschidere a avut loc în sala mare a Teatrului National din București, cu piesa „Mein Kampf” al celebrului regizor vienez George Tabori. Montarea aparține regizorului bucureştean, Alexandru Dabija (Teatrul Odeon). Spectacolul a fost prezentat de actorii unui alt Teatru Naţional, cel din Cluj. Am asistat la un eveniment teatral remarcabil, ca performanță artistică și ca mesaj, pe care această ediție a Festivalului urma să ni-l transmită în continuare, prin spectacolele jucate. În cuvântul rostit de președintele UNITER, domnul Ion Caramitru, director general al TNB și în cuvântul directorului artistic al Festivalului, doamna  Marina Constantinescu, a fost evidențiată tema acestei ediții festive: Războiul. Violența. Prezențe veșnice în viața planetei. Să nu uităm că, între 2014–2018, au loc peste tot și acțiuni culturale și comemorative, cu ocazia centenarului primului război mondial. Al războiului cel mare.

Din numărul de 15 spectacole pe care am reușit să le văd, măcar despre patru din ele aș vrea să vă spun câteva cuvinte: cel intitulat „Războiul” bazat pe texte din romanul Moartea unui erou de Richard Aldington, pe texte ale lui Nicolai Gumilev din Însemnările unui ofițer de cavalerie și pe texte din Iliada lui Homer. Spectacolul este rezultatul unei co-producții între Festivalul Internațional Cehov și Festivalul Internațional de Teatru de la Edinburgh, în colaborare cu Soun Drama Studio. Impresionant ca imagine scenică, ca forță dramatică, obținute prin contrastul dintre starea de pace, ilustrată de frumusețea unui bal fastuos înveșmântat în albul rochiilor de seară și în negrul smokingurilor, cu care începe spectacolul, metamorfozate apoi în gioarse murdare, în mizeria bătăliilor ce se dau, unde piere tot, unde nimic și nimeni nu e cruțat. Epave, epave, sărăcire, ruine… devin o realitate sordidă nu o fantasmagorie.

Evidențiez apoi spectacolul „Tihna” după romanul scriitorului Attila Bartis, dramatizat și montat de regizorul Radu Afrim. Producția aparține Teatrului National din Tg. Mureș. Spectacol de mare calibru, conflictele eroului principal fiind dintre cele mai dure și mai dureroase, pentru că aparțin vieții lui de familie, relațiilor sale cu mama și cu iubita. Mijloacele de exprimare regizorală, mai ales în spectacolul „Tihna” frapează prin inedit și prin duritate, sunt aproape brutale. Prezente și în alte spectacole. Caracteristici ce conferă noutate teatrului în concepție și în mijloace. Teatrului jucat acum la început de secol. Teatrul, cel puțin din câte pare a fi prin prisma acestui Festival văzut de mine la Bucureşti, a devenit o oglindă mult mai limpede, mult mai fin conturată a societății prezente. „Globalizarea” în teatru mi se pare gata instalată și mă surprinde în mod plăcut curajul cu care vorbim de problemele OMULUI de pe planeta albastră. Cinste generației actuale de regizori!

Moliendo Café (foto: Márton Bíró)

Și am și ajuns să vă vorbesc foarte pe scurt despre un spectacol de improvizație, realizat de unul din marii regizori ai lumii teatrale contemporane, Silviu Purcărete. Nu exagerez dacă vă spun că este un spectacol genial. Se cheamă „Moliendo Café”. Realizat cu trupele reunite ale Teatrelor German și Maghiar din Timișoara. A fost o primă colaborare de acest gen. Spectacolul are ca temă două elemente foarte importante ale vieții omului: cafeaua și lumea de arome și senzații pe care cafeaua o evocă. Cafea. Teatru. Sunt ele inutilități ale lumii noastre? Dacă sunt, atunci sunt nu numai ale lumii noastre. Sunt ale întregii lumi din timpuri străvechi. Teatrul de mii de ani face parte din viața omului, din viața omului alb cafeaua face parte abia de câteva sute de ani. Hai, să recunoaștem că amândouă sunt indispensabile delectărilor noastre sufletești și spirituale. Imagini din spectacol mă țin captivă de zile întregi. Le port în minte și le admir în continuare. Muzica, deloc ușoară a maestrului Vasile Șirli este componenta principală a spectacolului, fără de care nici nu s-ar fi putut concepe montarea. Întreaga structură improvizativă a spectacolului este un fel de porțelan prețios, de care toți interpreții au o imensă grijă, dar desigur se și joacă cu ea, cu imensa plăcere a jocului. Maestrul a fost din nou la înălțime.

Un alt spectacol minunat, pe care nu pot să nu-l amintesc este „N(AUM)”. Un proiect teatral realizat de UNTEATRU, Teatrul Metropolis cu sprijinul Fundației Gellu NAUM. Interpretat de două actrițe minunate Oana Pellea și Cristina Cassian. Nu pot decât să le aduc infinite mulțumiri, că au făcut acest spectacol de reeditare, de vizualizare a spiritului lumii „Naumiene”, în care „Cheia e în iubire desigur, de aceea atât de greu de văzut. (Gellu Naum)

„Lumea lui Purcărete” (foto: Mihaela Marin)

Merg mai departe și vă istorisesc o altă poveste: în programul Festivalului au figurat și o mulţime de expoziții foto. Cine își expune în imensul hol principal fotografiile superbe? Imaginile lumii pe care a cutreierat-o și a văzut-o cu ochii lui de om al scenei? Silviu Purcărete! Vă rog să țineți minte, pentru că am inițiat în lumea teatrului, ca la proxima sa colaborare la Budapesta, Maestrul să nu vină fără aceste fotografii extraordinare. Ce reprezintă ele? Imagini ale lumii contemporane, ale străzii, ale oamenilor, ale sărăciei cumplite de oriunde, ale construcțiilor minunate de oriunde și repet, ale Oamenilor ce țin, precum broasca țestoasă din legendă, lumea pe umerii lor. Tot în incinta Teatrului Național, dar în alte holuri, la fel de luminoase, sunt expuse fotografii din viața, din rolurile de teatru și film a doi mari prieteni și mari, foarte mari actori: Amza Pellea și Ștefan Iordache, cu care am fost colegă de an și colegă de teatru. La vernisaj au fost prezente fiica marelui dispărut, actrița Oana Pellea și sora lui Ștefan Iordache. Ni i-au evocat, ne-am delectat cu poveştile domniilor lor și ne-am adus aminte de minunatele lor creații.

O altă expoziție de fotografii a fost organizată în holul sălii Toma Caragiu a Teatrului Lucia Sturdza Bulandra, în amintirea celei care a fost minunata, unica, pe undeva nepământeana Gina Patrichi. Mulți din lumea teatrului am fost acolo prezenți, mulți de acolo am cunoscut-o, am văzut-o jucând. Ne-am amintit-o, i-am ascultat câteva înregistrări radio, i-am atins cu vârful degetelor câte un elegant costum de teatru, pus pe umeraș, agățate printre fotografii, de parcă așteptau să apară și să se retragă cu careva, ca să se schimbe. Am ascultat povești istorisite de regizorul clujean Mihai Mănuțiu despre cum a cunoscut-o și cum a invitat-o să interpreteze la Naționalul din Cluj rolul Cleopatrei, în Antoniu și Cleopatra de William Shakespeare.

Închei atrăgându-vă atenția că tot în acest Festival organizatorii au mai prezentat și 17 volume, care ne vorbesc despre teatru, despre anume teme ale acestei arte, despre marile personalități ale ei, despre marile teme sociale actuale ale spectacolelor, cum ar fi războiul, agresivitatea, violența și despre putința de a curăța lumea de aceste rele.

Oare TEATRUL poate avea puterea magică de a purifica de aceste rele LUMEA?

Una din conferințele Festivalului s-a ocupat si de aceasta temă. Vă recomand, în încheiere, pagina Festivalului de pe internet, pentru a vă informa pe larg despre întregul program prezentat în cele zece zile.

Mulțumesc Uniunii Teatrale, doamnei director al Festivalului și tuturor colegilor de breaslă și cronicarilor prezenți pentru bucuria de a fi participat la această mare sărbătoare a TEATRULUI din ROMÂNIA.

Anna Scarlat