14 nov. 2015

Editorial - Aşa ne stingem noi, încet şi sigur…

În zilele pe care le trăim se vorbeşte tot mai mult despre integrare şi asimilare. Subiectul a devenit actual datorită imigrării a sutelor de mii de sirieni şi africani în ţările Uniunii Europene, mai ales în vestul şi nordul Europei, unde aceştia vor să se stabilească, şi prin asta punând în pericol (spun unii) valorile culturii tradiţionale europene, ale creştinismului şi a tot ceea ce a caracterizat până acum Bătrânul Continent. Frica faţă de imigranţi se datorează faptului că se crede că aceştia, odată cu trecerea timpului, vor fi mai puternici şi mai numeroşi decât europenii, nu se vor lăsa integraţi şi nu se vor asimila în societatea de aici. Imigranţii aduc cu ei alte limbi, alte culturi şi alte religii. În timp ce europenii occidentali caută strategii de integrare pentru aceste neamuri străine, în Ungaria (de ce nu ne miră) la nivel politic şi în cea mai mare parte a presei se vorbeşte zilnic despre „apărarea ţării” faţă de străinii care vin „să ne invadeze” şi despre cum să-i asimilăm cât mai repede pe cei care, eventual, s-ar gândi să rămână în ţara noastră. Că de fapt nu tare vrea să rămână aici nimeni, nu prea se vorbeşte… Istoria, după cum se ştie, are un specific al ei: îi place să se tot repete…

Mulţi dintre cei care dau tonul duşmănos contra imigranţilor, nici ei nu se pot lăuda cu o origine pur ungurească. În Ungaria anului 2015, alături de populaţia majoritară, trăiesc 13 naţionalităţi recunoscute prin lege, ca factori constitutivi ai statului, şi alte câteva grupuri minoritare (evrei, chinezi, arabi, etc.). Toate neamurile de altă limbă şi cultură decât cea maghiară s-au integrat perfect în peisajul autohton. În Ungaria nu sunt conflicte interetnice serioase. Poate doar cei de etnie romă mai deranjează uneori. Partea cu integrarea deci poate fi liniştit bifată, iar cea cu asimilarea este spre finalizare totală. O parte din naţionalităţile din Ungaria au renunţat demult, de bună voie, la limba şi identitatea lor, îi putem diferenţia eventual prin câteva obiceiuri specifice, şi doar cam atât. Intelectualii minoritari din Ungaria, cei care sunt preocupaţi de soarta comunităţii lor, îşi pun deseori întrebările: până unde este integrare şi până unde asimilare? ce urmează după ultimele pâlpâieli ale sentimentului de identitate?
În loc de răspuns, să luăm câteva exemple concrete de la românii din Ungaria. Cel mai element lucru care identifică o persoană este numele. Dacă răsfoim protocoalele bisericeşti de acum 50 de ani şi cele de azi, ne izbim de o realitate tristă: nu doar că cei cu numele de familie de Ardelean sunt trecuţi Árgyelán sau Otlăcan de Ottlakán, dar nu mai găsim nici cu lupa nume de Florica sau Viorica, Teodor sau Ştefan, nici măcar cu transcrierea acestora în limba maghiară, ci ne botezăm copiii Kitty şi Mercedes sau Attila şi Csongor. Prin asta le ştergem şi cea mai mică urmă de identificare românească a viitoarelor generaţii. Azi, părinţii nu se mai sfătuiesc cu preotul în alegerea numelui de botez al copilului, dar, din păcate, nici preotul nu îi îndrumă pe părinţi într-o direcţie… românească.
Odată cu numele ne pierdem şi limba. Vorbim româneşte tot mai puţin şi tot mai prost. De citit, de mult nu se mai citeşte româneşte în comunitatea noastră. (Dacă nu mă credeţi, întrebaţi bibliotecarii!) De scris, nici atât. Şi ca să ne ascundem aceste lipsuri, vorbim ungureşte peste tot: la şcoală, la biserică, la recepţiile de la ambasadă. Cu foarte puţine excepţii (şi cinste lor), nu facem eforturi să vorbim o limbă românească îngrijită, curată şi pură, aşa cum au vorbit-o încă bunicii noştri.
Pe noi, nu ne opreşte în drumul spre prăpastia asimilării totale şi definitive nici o lege a naţionalităţilor, nici super-invenţia ungurească, aşa-zisa „autoguvernare”. Un lucru este cert: din afară niciodată nimeni nu ne va putea ajuta. Nici ţara în care trăim, nici ţara care ni se spune mamă. Renaşterea trebuie să vină dinăuntru, din sânul comunităţii. În caz contrar, drumul nostru s-a sfârşit.

Eva Şimon

3 comentarii:

  1. Comunitatea romaneasca este prea mica (numeric) si nu acopera toate aspectele vietii sociale. Oamenii au probleme existentiale, economice, profesionale, familiale, care nu pot fi rezolvate de apartenenta la etnia romana. Manifestarea identitatii romanesti devine astfel un fel de "hobby", o preocupare de timp liber pe care putini sunt dispusi sa si-o asume. Nici atitudinea majoritarilor nu este tocmai favorabila dezvoltarii si mentinerii identitatii etnice, fiind in cel mai bun (rar) caz una de tolerare si nicidecum de incurajare.

    RăspundețiȘtergere
  2. "Nici atitudinea majoritarilor nu este tocmai favorabila dezvoltarii si mentinerii identitatii etnice, fiind in cel mai bun (rar) caz una de tolerare si nicidecum de incurajare."

    Pai, ce vrei, sa trimita Guvernul jendar ca vechiul Ottlaki (mai nou, Otlăcan) sa-si reboteze copilul Vasile?
    Pai daca sunteti incapabili (!) sa va folositi de oportunitatile (inclusiv materiale) oferite prin "super-inventia" (sic, Évike!) ungureasca a autoguvernarii!?
    Care e de fapt problema voastra? In afara de vaicareala permanenta si aratarea cu degetul spre altii?
    Nu vedeti ca nicio alta minoritate din Ungaria nu prea vrea sa aiba nimic de a face cu voi? Oare de ce?


    (De ce altii n-au nimic cu "super-inventia", doar voi?)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. "Pai, ce vrei, sa trimita Guvernul jendar ca vechiul Ottlaki (mai nou, Otlăcan) sa-si reboteze copilul Vasile?"

      Nu, nu vreau sa trimita guvernul jandarmi. As vrea doar sa autorizeze invatarea majoritatii materiilor in limba romana la liceul N. Balcescu si sa creeze o atmosfera de acceptare a celui care vorbeste alta limba materna. Educatia in alta limba decat a statului national nu ar trebui sa genereze un sentiment de inferioritate si de sanse diminuate in procesul de gasire a propriului loc in societate.
      Cam despre asta ar fi vorba, insa se pare ca este un deziderat greu de atins, atat in Ungaria cat si in Romania ...

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...